luni, 1 iulie 2019

Faptele ideilor

Vezi, domnisoară, suntem doi damnați,
Cu vrută sau mai mult nevrută vină,
Chiar dacă adevăru-i la lumină,
De mulți netrebnici, totuși, condamnați.

Un terchea-berchea, mult lenevitor,
Ce bărbăția-și are fantezie,
Prin judecăți îți pune-n seamă, ție
Trecutul plin cu taine de omor.

Iar mie, cu invenții ca motiv,
Vine să-mi ceară multă socoteală
O ea ce chiar și la vieții școală
Și-a pus prostia-nsemn definitiv.

În ochii tăi văd lumi ce n-au contur,
Dar și pe ține prinsă de cutume,
Când pun accent cei ce nu-ți spun pe nume,
Rănindu-te cu tonul lor prea dur.

Și ochii-ți plâng și-n altă parte fug,
Cu deznădejdea ultimei speranțe
Într-un decor lipsit de circumstanțe,
Arsă, de dor, pe al dorinței rug.

N-avem ce face, timpul să-l grăbim
Nu vom putea, nu ni-i la îndemână,
Însă absurdul poate să rămână
Într-un trecut pe care să-l zdrobim.

Căci tocmai timpul a făcut altfel,
În contra-a tot ce dat e să se creadă,
Punându-mă poveștii drept dovadă,
Lăsându-te poveștii ca model.

Când faptele pun bază pe idei,
Avem o șansă, o reală cale,
În tot ce-nseamnă clipele reale,
Să fii, simțind, femeie-ntre femei.

Să ne iubim, să fim un clar contur
Fie că-i zi ori miez, târziu, de noapte,
Și regăsiți în tot ce-nseamnă fapte
Ce, prin urmări, sunt fără de cusur.

Suntem, prin vorba lumii, doi damnați,
Dar drumul nostru fi-va prin lumină,
Ne vor găsi, și mai târziu, o vină,
Și fi-vom, împreună, condamnați.

marți, 25 iunie 2019

Teasc de clipă

Să stăm în munți și-n fiecare seară
Să ne simțim trăind ca într-un templu,
Privindu-te să știi că te contemplu
În forma ta, de vieți începătoare.

Și să mă simți cu foame și cu sete
De trupul tău, fierbinte, zvâcnitor,
De-al clipei gând, deloc surprinzător
Când mâna-mi ia voinței înainte.

Să stăm așa și să vorbim de toate
Gustu-mi să-l simți, lăsându-mă să gust,
Prin coridorul umed și îngust,
Trăirea unor vise nevisate.

Și-n miez de noapte ochii înspre stele,
Pătrunsă-n profunzimi, să ți-i ridici,
Jurând că n-ai de ce să te dezici
De ruperea absurdelor zăbrele.

În sus, în jos, oricum ți-ar fi mișcarea,
Când gându-și ia repausul firesc,
Să-mi fii speranța visului lumesc
Că în destin ni-i fapta și urmarea.

Menind istorii cum e dată soarta
Prin ce însemni, prin tot ce e să-nsemn,
Să fim mereu simțirilor îndemn,
Uitând eșecul, neputința, cearta...

Acolo-n munți, pe unde nu ne știe
Privirea unor ochi prea-ntrebători,
Expresia fireștii sărbători
Seară de seară să devin, eu, ție,

Și-ntru reala vieții împărțire,
Seară de seară, pe al clipei teasc,
În tine să mă știi și să renasc
Din gândul tău și-a vieții regăsire.

luni, 17 iunie 2019

Prevalent absent

Privirile surprinzi, le crezi absente,
Pierdute într-un colț de orizont,
Și-mpiedicate-n forme cu accente
De plin război ori enigmatic front.

Îmi spui, și crezi, că fuga mea într-una
E consecința unui drum greșit
Pe care l-a bătut, cu scop, minciuna
Lăsându-mă să cred că-i nimerit.

Răspund mai greu și par pierdut de lume,
Ca un suspect vădit tăinuitor
Ce tot negând își neagă al său nume,
În sinea lui mereu bănuitor.

Gându-mi aleargă, dus înspre departe,
Spre înapoi mai rar, comparativ,
Dar mai mereu spre viața fără moarte
În care-s ancorat definitiv.

Îți par sedus de stelele pierdute
Pe drumul lor mereu inoportun,
Luptând pe metereze de redute
Uitând de vremea când mai toate-apun.

Am așteptat destul, vremea-i trecută,
Alt adevăr trăiesc, nimic de zis,
Dar consistența-i altfel cunoscută,
Nu-i respectat nimic din ce-ai promis.

Privirea-mi e, așa cum zici, absentă,
Și tragi concluzii, nu mă crezi prezent,
Îmi tot vorbești de-absența prevalentă
Ori de consenul ei echivalent.

Dar nu te-ntrebi, nicicum, în nici o clipă
De ce nu dorm, de ce în somn vorbesc,
Sau cât, și cum, privirea-mi regăsesc,
Când faptele nu-mi sunt înspre risipă...

joi, 13 iunie 2019

Decorul dimineții

Diminețile mele sunt triste
Un coctail de vis și calvar
Și de clipe ce trec în zadar
Amintidu-mi că vor să existe...

Zi de zi le împart eu cu mine,
Încercând, câte ceva să-nvăț,
Și de-a serii tăcere m-agăț
Cu speranțe spre vremea ce vine.

N-am idei despre altfel de lume,
Despre altfel de fel ori firesc,
Oricât caut, nimic nu găsesc,
Consecințe absurd să rezume.

Timpul trece în volte rapide,
Pare scurt și se-arată prea lung,
Însă eu am ajuns să-l alung,
Cu idei, prin absurduri, stupide.

Rar pricep cum se face lumină,
Rar concep ce-i umbrirea prin nori,
Însă nu dau accept la erori,
Nuanțând absolvirea de vină.

Miezul zilei e rar e dorință,
Resimțită doar seara, târziu,
Când tristețea încerc s-o prescriu,
Acceptând-o firească sentință.

Diminețile mele sunt triste
Și se trec, mai mereu, în zadar,
Fac din vise, mereu, un coșmar, Amintidu-mi că vor să existe...

miercuri, 12 iunie 2019

Elogiu banchetei

Bancheta este tare... dar adorm,
Mă copleșește, totuși, oboseala,
Nu pot s-o-nșel... Nici dorul meu enorm
N-o face să accepte învoiala.

Idei ce n-au motive stau îndemn
La multe vorbe vagi și compromise
De tot mai multe gânduri ce sunt semn
Concretului prin pildele din vise.

De dor îmi simt cuvintele cum dor,
Cum alt accent, de mâine, le apasă,
Prin conjugări la timpul viitor
Ce regăsesc uitatul drum spre casă.

Oameni ai legii, parcă în control,
De lunga adormire mă întreabă,
Iar enervarea, scurt, mă dă de gol
Printr-un răspuns de unică silabă.

Nici clipa nu mai are drept model
Odihna nopții ce curând sosește,
Fiind mereu neliniștii hotel,
Sperând că minții rostul îl găsește.

Și tot aleargă neavând opriri,
Găsindu-și multe, fără sens, motive,
De-a compara uitate amintiri
Cu limite de timp exhaustive.

Să dorm n-aș vrea, aș vrea să mai stau treaz,
Ca nimeni să nu știe ce-i cu mine,
Ori să se creadă că îmi e necaz
Că vreamea-mi trece și o alta vine.

Însă adorm, dar îmi apar și-n vis
Și simt acut că o banchetă, tare,
Îmi este vieții vajnic compromis
Ca într-un fel să uit că ea mă doare.

marți, 11 iunie 2019

Eu, marea-mi provocare

Prin mine însumi lupt, să fac dreptate,
Cu nedreptăți ce nu mi se cuvin,
Cu aberanți ce-și cred un rost divin
Cu călcători de drept la libertate.

Nu mai contează că nu-mi este bine,
Că-mi este rău, mai mult și tot mai mult,
De mine însumi doar ascult,
Lupta e-a mea, îmi aparține.

N-am aliați ai lumii pământene,
Căci mulți nu cred în lumi de dedesubt,
Chiar că resimt căderi absurd și-abrupt,
Fac doar schenarii, scheme, scene.

De plâns nu plâng, deși aș vrea a plânge
Când omul rău vrea răul tot mai rău
Și când tot vrea s-adune-n contul său
Vărsări de lacrimi și vărsări de sânge.

În visul meu mi-apar, îmi sunt știute
Mărimi de umbre cu conturul clar
Ce-mi calcă-n urme noaptea ca, măcar,
Să uit, grăbit, cărările bătute.

Și le aud găsind apelative
Prin care sunt din drepturi decăzut,
Pus în tiparul unui fals trecut
Între clișee, roluri și motive.

De multe ori mă simt ca-ntr-o poveste,
Și tot ce-mi spun, și spun, e că-i ciudat,
Când cei ce-n luptă, cândva, m-au chemat,
Se tem de adevărul dat ca veste.

Prin mine însumi... marea provocare
A fost un gând ce s-a lăsat rostit,
Se poate dintr-o pură întâmplare
Când rost avea să fie împlinit.

luni, 10 iunie 2019

Anonimul toponim

Eu sunt chiar simplul anonim
Ce nu vorbește despre tot ce face,
Și care și-ar dori în pace
Să-și fie casei toponim.

Sunt simplul om, un truditor
Al zilei care, totuși, trece,
Dar nu mă-mbăt cu apă rece
Să cred că-s doar un trecător.

Bisericile nu mă-ncap,
Nu-s bun de mare ascultare,
Ba chiar îi pun la încercare
Pe cei ce mi se urcă-n cap.

Vă dau ce vreți și ce doriți
Nu-s ahtiat după avere,
Nici după maxima plăcere
A banilor ce nu-s munciți.

În general doar fac și tac,
Nu-mi place lauda deșartă,
Nu sunt, ca mulți, o gură spartă
Ce spun că dau la toate leac.

Nu trag de ceasuri îndărăt,
Dar număr fiece secundă
Când unii vor să o ascundă,
La zile mari să mă îmbăt.

Câteodată fac urât,
Când votul mi se reproșează,
Văzând că tot ce mai contează
Nu e obrazul, ci un gât.

Așa cum știți că-i statuat,
Când nu mă las a fi păpușă,
Și nici minciunilor mănușă,
Sunt cetățeanul turmentat.

Sunt un nimic, prea bine știu,
N-am nume cu istorici rezonanțe,
Dar sunt bogat, mai am speranțe
Să fiu oricaând ce vreau să fiu.