Ploaie în gri

Plouă la Pristol... Cerul este gri,
Îi văd pe mulți ce-ncearcă a minți
Punând într-un tipar de suferință
Orgoliul dus la rangul de dorință.

Norii-s de plumb, se simt apăsători,
Și nu mai vor să fie răbdători,
Iar eu aud cum ițele-ncurcate
Se rup de-atâtea fire înodate.

Plouă mereu și ritmu-i monoton,
Pare ivită pare dintr-un alt sezon,
Dar clar îmi e, cum nu se întețește,
Că vorba lumii o ademenește.

Apele curg... Li-i curgerea-n zadar,
Norii-s murdari, pământul e murdar,
Bălțile-și vor cuprindere totală
Spre a păstra murdara rânduială.

Cerul e gri... Nici vântul n-are spor,
Așteaptă și-așteptând e-ntrebător
Despre urcarea vorbelor spre stele,
Când oameni, altor oameni, pun zăbrele.

Plouă din zori și plouă într-un fel
Parcă absurd, parcă voit rebel,
Că nu mai pot să văd, nicicum, departe
Văd doar în juru-mi pregătiri de moarte.

Mor multe gânduri fără de motiv,
Accent punând pe rostul relativ
Al timpului ce numărat se trece
Și-al diferenței dintre cald și rece.

Nimic nu-i clar... Un gri, ce pare fum,
Se lasă prins de-al marginilor drum,
În ploaia ce mereu se întețește
Tocmai când pare clar că se oprește.

Fel de libertate

Bolnav stau iar cu fața către stele,
Luându-le lumina cu-mprumut,
Ca să strivesc prea desele zăbrele
Ce-n loc privirea mult mi-au tot ținut.

La capătul ideilor banale,
Din mare fierbințeală și din ger
Te-au regăsit simțirile reale
Și mi-am permis să nu fiu efemer.

Să mă arunc în univers îmi vine,
Când deznădejdea mi se vrea atu,
Dar știu că greu mi-ar fi fără de tine,
Și-așa ușor îmi e a spune nu!

Atâtea căi deja îmi sunt uitate,
Și-mi este-atât de dor de-a hoinări,
Că mi-aș dori un strop de libertate
Dar liber, fără tine, nu pot fi.

Ca un corset, ideea de plecare,
Spre undeva, spre tot, spre nicăieri,
Devine mică tocmai când e mare,
De parcă duc pe uneri doar poveri.

Cu singuranța ultimei dorințe
Aș vrea să nu mă las nicicum plecat,
Ca-n numele străvechilor dorințe
Să-mi am, cu tine, noaptea ca păcat.

În pregătiri stau fără nici o grabă,
Spre Ceruri gândul clipei mi-l ridic,
Dar sufletu-mi răspunde și mă-ntreabă
De ce, cu mintea, viața mi-o complic.

Răscrucea de mărăcini

Mereu te-au spunând că viața-i tristă
Cel vinovat de toate sunt doar eu,
Și, cum orgoliul nu îți mai rezistă,
Ceri judecat să fiu de Dumnezeu.

Eu mult greșesc și fapte fac destule
Ce nu se pun pe-al lumilor tipar,
Și nu respect cutume sau formule
De dragul unui mistic calendar.

Dar nu mă plâng, iau orice întâmplare,
Așa cum e și rostu-i nu-l contest,
Știu clar că e mai mult decât urmare
A ceea ce am fost, deloc onest.

Tu mai mereu, fixându-ți ochii-n grindă
Nu înțelegi nimic din tot ce-a fost,
Și nici măcar privindu-te-n oglindă
Nu vrei să vezi că faptele au rost.

Încet, încet, de parcă nu îți pasă,
Te duci în imposturi de prin trecut,
Să-ți amintești că dărâmând o casă
Parte de casă nu ai mai avut.

Și tot așa, cu vrere-n pregătire,
Te-atunci la întâmplare spre un mal,
Dusă, la fel, de propria-ți gândire
Când tinerețea o vedeai ca val.

Real ce e, nu vezi că mai există,
Te duci cu gândul printre mărăcini,
Înțepătura lor te face tristă,
Dar cauți bucuria la străini.

Furturi de ieri spre pierderi te vor duce,
Deja în ele simți că ai intrat
Și simți, din plin, că viața-i în răscruce
De nu cumva de ea ai și uitat.

Îți pregătești, ca rampă de lansare,
Un podium cu idei de mare rod,
Fără să crezi că urci, fără scăpare,
Treaptă cu treaptă, drept pe eșafod.

Tot ce-ai făcut le vei avea făcute
Ca drept răspuns la drumul ce-l impui,
În forme unanim recunoscute
Tăcerii ce-nvăța-vei să-ți impui.

Și-ai să tot taci... Zdrobită de tăcere
Vei ști să vezi moralele valori
Din vremea când crezându-te-n putere
Le-ai măsluit vopsindu-le-n culori.

Apoi plăti-vei, plată grea dar dreaptă
Că prea ușor, prea mult, ți-ai vrut câștig
Fără să crezi că te așteaptă
Ploaia de toamnă, iarna cu-al ei frig.

Pierderi, căderi, trăiri fără-mplinire
Vin din trecut, lovind ca bumerang
Ca, acceptând, să-nveți ce-i dat prin fire,
Cum numai munca te ridică-n rang.

Te plângi acum, dar nu știi ce urmează,
Și vină pui, să duc, pe cât nu pot
Pe îngerii ce știi că-mi stau de pază
Ca să nu cad, sub împilări, de tot.

Urmează vremuri grele, de-ncercare,
Și orice pas vei face, va fi greu,
Dar nicidecum o simplă întâmplare,
Așa cum tu, gândit-ai, mai mereu.

Așa vei ști și tu cât ești de vină
Crezându-te de toate mai presus,
Și cât de mult fug alții de lumină
Crezând în adevărul lor, impus.

Faci pașii mici, se vede că ți-e teamă,
Orbecăind, cobori pe tobogan,
Dar nici așa nu vrei să iei în seamă
La mult prea multa-ți trecere în van...

Noaptea cântând

Noaptea, se-aude-afară, cântă,
Iar ritmul ei e-amețitor,
Și, într-un fel, amăgitor,
Când pare că se dă înfrântă.

Ochii ți-i văd în căutare,
Sub pleoapele ce-i țin închiși,
De-ajung mirat că-s indeciși
Să se trezească din visare.

Ajunge mâna-mi, fără știre,
Pe sânii ce ți-i simt zvâcnind
Și-mi simt dorința tresărind,
Mai mult decât îmi e în fire.

Cum știu că n-o să te trezească
Un strop de ploaie rătăcit,
Mă las de clipă ispitit
În neputința-mi omenească.

Și noaptea cântă și tot cântă,
Un cântec legănat, divin,
Mi-e tot mai greu să mă abțin,
Toptan de gânduri mă frământă.

Vânez de-o viață ploi de stele,
Dar nu iau seama câte cad,
Nici cum și unde își fac vad,
De nu te văd a fi-ntre ele.

Mereu un început de viață
În tine doar îl regăsesc
Și, fără voie, mă pornesc
Spre profunzimi, prin nori de ceață.

În miez de noapte uit de teamă,
Și uit de gând, real devin,
Cu rost de om și rol divin,
Spre a uita de-a vieții dramă.

Se-aude noaptea ce te-ncântă,
Trupu-ți fierbinte-l simt zvâcnind,
Și-n focul lui, ca rug m-aprind,
Simțind arsura-i pururi sfântă.

Pas rămas

Te tot ascunzi sub propria părere
Că eu vorbesc, așa, în general,
Iar ceea ce rămâne-n mod real
Este această trecere-n tăcere.

E greu să vezi deoarte când e ceață
Ori când, în jur, sunt multe viscoliri,
Sau când te-ncrezi prea mult în amintiri,
Uitând că toate se întâmplă-n viață.

Tu însă vezi, mai grea ți-e acceptarea
Acestui timp și-al vremurilor noi
Ce-s încă îngropate în noroi
Ținând în umbre rostu-ți si chemarea.

Viața-i altfel, spre a trăi te cheamă,
Ai dreptul să alegi, dar nu oricum,
Chiar de greșești îndreaptă orice drum,
Lipsinfu-te de forță ori de teamă.

Ție-ți vorbesc și-ți spun printre cuvinte
Idei ce au un orizont comun,
Altfel nu pot în vorbe să transpun
Tot ce îmi vine despre tine-n minte.

Acum nu crezi, și n-ai nici o idee
De ce ajung la tine vorbe mari,
Și-ncerci, cu mari eforturi, să apari
Altfel decât ești, pururi, ca femeie.

Mereu, prin du-te vino, se reface
Consensualul scop de a trăi,
Redefinind un gând ce-l va urni,
Punând războiul în tipar de pace.

Îți zici în gând că suntem prea departe
Dar depărtarea-nseamă doar un pas
Și-atât cât timp de-al face a rămas,
Din tot ce azi, vremelnic, ne desparte.

Așteptare spre altfel

De-atâtea ori spun vieții "Mai așteaptă,
Mâine va fi, cu totul, altă zi,
Va fi și lumea, altfel, mult mai dreaptă,
Chiar zorii zilei în alt fel vor fi!"

Speranțele îmi vin de mai departe
Din ceea ce numit e viitor,
De mulți văzut ca dincolo de moarte,
În lumea-n care toți se nasc și mor.

Iluzia apare ca prezentă,
Și-s mulți ce chiar prin ea, trăind, mă văd,
De nu cumva văd viața-mi divergentă,
Iar drumul minții dus înspre prăpăd.

Zorii de zi îmi sunt mereu dovadă
Că pot să știu ce pas îmi e greșit,
Sau dacă norii, adunați grămadă,
Sunt doar un semn că drumu-mi s-a urnit.

Din gândul ce trăiește noaptea-n vise
Gânduri de zi într-una se pornesc
Accent punând pe legile nescrise
Ca adevăr perpetuu și firesc.

Principial, mă iau mereu pe mine
La întrebări, cerându-mi un răspuns
Când doar presimt că nu e totul bine,
Ca nu cumva ceva să țin ascuns.

Și chiar de am, ca mai mereu, motive
Să fiu corect justificând concret,
Mi-asum și inversate perspective
Cu orizontul lor constant complet.

Dar tot aștept și vieții-i spun: "Așteaptă!,
Mâine, în zori, începe-o nouă zi,
Și-n lumea ce va fi, cu mult mai dreaptă
Întreaga viață în altfel va fi!"