Tăcut, altfel...

Nu îți mai face planuri, în idei
Nu-ți aduna nisipuri mișcătoare,
Chiar dacă lumea-i plină de femei,
Ori mai nimic nu este nou sub soare.

E poate greu, prea greu de înțeles,
Când toate par ascunse în tăcere,
Și din atâtea drumuri am ales
Un labirint cu altfel de repere.

La limitele lumii sunt atent
Și-ncerc să țin, de falsități distanță,
Ca totdeauna să mă simt prezent
Sfidând absurdul plin de aroganță.

Tot ce-i normal, prin datul omenesc,
Venit să-mi fie simplă întâmplare,
Cum l-am primit, și astăzi îl primesc,
Fără să-l strig, ca dar, la drumul mare.

Altfel, sunt eu, și-n felul meu, altfel,
Căutător prin umbre de ispite,
Nicicui exemplu, nimănui model,
În lumea cu modele definite.

Într-o tăcere fără de cusur
Las adevărul să-i găsească haină
Cei ce se cred că-mi stau, atenți, în jur
Descoperind a vieții mele taină.

Prețul tăcerii știu că îl plătesc
Prin gânduri care vin mereu spre mine,
Înlănțuite într-un dans drăcesc
Tot încercând balanțe să încline.

Prin vorba lor ajung și sus, și jos,
Ajung să-mi aflu multe neștiute,
Că de va fi să mor, să mor frumos,
Mergând, până la moarte, pe tăcute.

Absolut în adevăr

De-atâta dor am devenit tăcut,
Puține-ți spun din viața mea, săracă,
Umbrind-o cu un minim absolut
Să pot, așa, să cred că e o joacă.

Însă mi-e dor, mi-e dor de tot ce ești,
Deja dorința-mi este absolută,
Un absolut ce pare din povești
Cu forma, prin efecte, involută.

De trupul tău, de pântecu-ți rotund,
Ce-n jocul vieții, doritor, tresaltă
Voindu-se neapărat fecund,
Mi-e-același dor ce-l știi și de-altădată.

Dar cum să-ți spun și-altfel să nu-nțelegi
Că și în vis mi-apari ca o scânteie
Întruchipată de concrete legi
Cu tot ce ești ca om și ca femeie.

Chiar dacă-s toate, la-nceput, contur
Ajung să vreau și conținut, și formă,
În fapte ce, lipsite de cusur,
Să pună rostul în tipar de normă.

Iar sânii tăi, ce, fremătând, îi știu
Îndemn de faptă chiar și după faptă,
Ca să-mi tot am, de-a pururi, cale dreaptă
Și niciodată să n-ajung târziu.

Am devenit tăcut, aș zice mut,
Lâsându-mi dreptul de-a păstra cuvinte
Ce altfel mi-ar lua-o înainte,
Forțând idei de maxim absolut.

Dar că mi-e dor azi spun... Nu pot să tac,
Un dor nebun, pe viață și pe moarte,
Prevestitor de drum spre mai departe,
Ca să-i rămâi, pe totdeauna, leac.

Preț pentru dispreț

Multe îți spui că știi... dar n-ai habar
Că te complici în lauda de sine
Și zbaterea îți este în zadar
Când judeci tu ce este rău sau bine.

Te vezi doar sus și definești un jos
De după cum ți-i gândul și ți-i fapta,
Crezând că ești exemplul de frumos
Ce nu privește-n stânga ori în dreapta.

Pe cei ca tine sigur întâlnești,
Sunt lângă tine-n orișicare clipă,
Și-n vorbele cu ei te risipești
Făcând de tine, în final, risipă.

Mult lăudatul pom, în fapt, de vrei,
Și cauți cale-n el de a ajunge
Chiar dacă n-ai soluții nici idei
Ce-ai să te să faci de fi-va să te-alunge.

Te-auzi și crezi că ceea ce auzi
E ceea ce spun alții despre tine,
Deși, vorbind, cu mult aplomb te-acuzi,
Prin logica ce nu se prea susține.

La mulți le zici, drept adevăr, povești
Despre un Cer ce știi că nu există,
Însă susții că tu de-acolo ești,
Și-aici mereu îți este viața tristă.

Pe neputințe pui un mare preț
Ca nu cumva să vezi că-ți aparține
Accentul pus, prin maximul dispreț,
Pe-nvățătură, ca și scop în sine.

Și timpul trece, nu mai schimbi nimic,
Știința-ți vezi perfectă, colosală,
În juru-ți vezi pe toți cu suflet mic
Striviți de-nvățătura lor banală.

Presimțiri din povestiri

Ideea vieții azi e măsluită
În fel și chip, decent și indecent,
Prin puneri, în absurd, sub grav accent De cei ce cred că totu-i o ispită.

Nuanțele de gri sunt în mișcare,
Conturul e de umbre estompat,
De a ajuns firescul un păcat
Iar gândul bun păcatul cel mai mare.

Frustrări ascunse straniu în sutană
Ajuns-au consistente presimțiri,
Răstălmăcind eterne povestiri
Cu pus de jar și-aprinsul foc pe rană.

Soluții, cu încredere deplină,
Se vând cu preț de maxime cedări
Un contul unui șir de întâmplări
Ce pot, cândva, ca vindecări, să vină.

Într-un absurd ce nu se mai oprește,
Se tălmăcesc versete și idei,
Împotrivind bărbaților femei,
Și fapte ce-s blamate vitejește.

Tămăduirea marilor probleme
Făcută-i de habotnicii supuși
Credinței că și teatrul de păpuși
Este real, în limite extreme.

Dar nimeni consistențe nu-și asumă,
Nu pune nimeni punctul clar pe i,
Iar cei ce vor pe alții-ai sfătui
Își fac din spuse singura cutumă.

Accentele-s contururi fără formă,
Toate se-nvârt în reguli fără rost,
Și-i leacul vine singur, printr-un post,
Impus cu reguli de pre-scrisă normă.

Calapod pentru urmare

Acum doar simt și spun că timpul trece,
Eu recunosc, nelimitat, că-i greu,
Că ziua așteptării e cât zece
Și ea-i prezentă, parcă, mai mereu.

Dar am idei cu sens de perspective
Și se vădesc, prin întâmplări, cu rost,
Dându-mi o mulțime de motive
Să privesc altfel ceea ce-a fost.

Clare acum mi-s căile bătute,
Prin tot ce-a fost firescul de-nceput,
Pe când lăsai să-mi fie cunoscute
Simțirile de vis deja avut.

Și dacă-atunci trecuta noapte-ntreagă
Am pus-o pe-al dorinței calapod,
Urmarea, nerămasă fără vlagă
Da semne de concretul vieții rod.

Și-ți e știut, prin tot ce se-ntrevede,
Ce va urma, și câte vor mai fi
În umbletu-ți ce clar va defini
Schimbarea ce deja în Cer se vede.

Din tot ce crezi nimic nu mai contează,
Tot ce va fi, va fi cum n-a mai fost,
În adormirea lumii vei fi trează,
Când noapții îi vei da firescul rost.

Timpul îl vezi și-l simți, și tu, cum trece,
Și simți, și-n vis, că pasul ți-i în loc,
Dar și cum jarul tinde să-ți dea foc
Să nu poți să te-mbeți cu apă rece.

N-avem ce face, altfel n-o să fie,
Azi se întâmplă doar ce e normal,
Ca să ajungă, în deplin real,
Trăită, viața, ca-ntr-o poezie.