marți, 28 mai 2019

Pumnul mâinii

Merg cu pumnii strânși de-o vreme,
Inelarul stâng îmi plânge,
Simt că-mi spune că se teme
Că noroiu-mi intră-n sânge.

Tot aștept o minimă schimbare,
Ca și drumul ce-n curburi se-apleacă,
Sau ca alții viața viitoare
Ca să facă ce-au uitat să facă.

Nu arăt spre nici o parte,
Pumnul strâns nu se desface,
Nici când trec pe lângă moarte,
Nici când simt că nu-mi dă pace.

Moartea-mi intră singură-n cuvinte,
Și vorbirea brusc mi se îngheață,
Iau, tăcut, privind la Cer, aminte
Cum mi-arată valuri mari de ceață.

Tot încerc, cu-nfrigurare,
Să mișc mâna să nu-nghețe,
Când, zvâcnind, degetul mare
Se-ncrede în tinerețe.

Și, cum ochi-mi văd că vremea-i bună,
Nu-mi permit nici simpla îndoială
Presimțind că norii de furtună
Nopții îi vor cere socoteală.

Nu am cum să uit de toate,
Să pun totul pe-o pornire,
Pumnul strâns, prin zbateri, scoate
Visele din adormire.

Pumnii strânși nu vor deloc să vadă
Cerul părăsit, în zori, de stele,
Mersu-mi rătăcit e o dovadă
Trecerii-mi prin vremurile grele.

duminică, 26 mai 2019

Antidot la crimă

Acum se spune că se vrea dreptate,
Că e nevoie de mai multe legi
Care să prindă drepturile toate
Fiind așa mai bine lumii-ntregi.

Principii mari se spun că sunt cutume,
Și dreptul vieții pare-a fi caduc,
Oricât vin tehnocrați să ne îndrume
Înspre ieșiri de formă din bucluc.

Se dau nuanțe spusei din Scriptură,
Cu referiri la drepte judecăți,
Ce poate consacra dubla măsură
Ca drept blazon al marii unități.

Un om, de-i omorât, e o valoare
Ce-i stabilită-n mod detaliat
De legi ce spun că locul lui sub soare
Nu poate fi, în mod nedrept, luat.

Și-apar, firesc, destule agravante,
Când toate se urnesc din gând concret,
Chiar dacă par, prin scopuri, impozante,
Sau dau, diverse forme, de regret.

Uciderea e faptă luată-n seamă
Doar pentru omul cert, material,
Mai mult de-atât dreptății îi e teamă,
Să vadă și ce încă nu-i real.

Dar viața-ncepe altfel, fără veste,
E doar un gând, sau semn, nicicând la fel,
Până ce-ajunge să se manifeste,
Așa cum știm lumescul ei model.

Prin lege cei născuți au drept la viață,
Când se vorbește clar despre omor,
Când legile dispar cu totu-n ceață
Negând că omul s-a făcut legiuitor.

Dar dreptul vieții n-are apărare,
E chiar, prin lege, la o parte dat,
Iar indirect e pus sub acuzare
De nu-i de o dorință precedat.

Temei de lege a ajuns plăcerea,
Și tot temei meschinul interes,
Al celor ce se cred că au puterea
De-a crede că li-i totul pe-nțeles.

Prin Ceruri însă sufletele țipă,
Iar pe pământ multe femei nu dorm,
Știind că viața dusă în risipă
Își are preț și prețul e enorm.

Și zi de zi destine sunt curmate,
Dar mult mai mulți, cei nenăscuți dispar,
Geme Pământul abia că mai poate
Văzând spitalul abator murdar.

Cenușa lor ajunsă sevă-n ape
Ajunsă-i azi în toate și în tot,
Doar focul va putea să ne mai scape
Și numai el ne fi-va antidot.

vineri, 24 mai 2019

Așteptare de semn

Aștepți un semn... Dar nu-l vei mai primi,
Nu mai găsesc, spre drum, nici o pornire,
Dar dacă lipsa lui te va uimi,
Întoarce-te măcar în amintire.

Stau în răscruce și tu știi că stau
Crezând că știi ce-nseamnă o schimbare,
Și-n felu-acesta credit îți tot dau,
Fără să pun accente pe-ntrebare.

Motive nu-s... Puțin câte puțin
Mi-ai arătat că nu e nici o cale
Să înțelegi că-n cupa cu pelin
Esențele-n tării sunt radicale.

N-ai vrea să crezi că vreau aici să-ngheț,
Întreaga iarnă ce o porți în tine,
Să-nveți astfel să pui normalul preț
Pe clipele ce le-ai trăit cu mine.

Și tocmai ele, azi, mărturisesc,
Cum te-ai ucis pe când erai speranță,
Neacceptând firescul omenesc,
Găsind mereu idei de circumstanță.

Te-am tot chemat, iar faptele ți-au spus
Cum s-ar putea chiar drumul să se-afunde
Când soarele privind dinspre apus
Nu va putea în raze-a te ascunde.

Atunci vei ști că s-a făcut târziu,
Și miezul nopții fi-va barieră,
Ca niciodată să nu pot să-ți scriu
Cum s-a-nceput de brusc o nouă eră.

N-am să te chem, deși am să te iert
Plecarea-mi, printre țurțuri, vei privi-o,
Tot ascultând al plânsului concert
Când am să-ți spun, fără regret: Adio!

marți, 21 mai 2019

Fără datorii, convins

Cu-atât de multă viață-nsingurată
Nici nu mai sunt prea sigur că mai mor
Cum nici nu știu de m-am născut odată
Sau am ajuns pe-aici întâmplător.

Surprins nu sunt când ochii, înspre stele,
Văd coborând și umbre și lumini,
Și gândurile-mi sunt, lumesc, rebele
Luând asupră-mi inventate vini.

Am un trecut, iar unii mi-l măsoară
În parametrii unei biete vieți
Numindu-mă, a nu știu câta oară,
Ca purtător de semne și peceți.

Dovezi nu am de altceva a zice,
Nici de-a-mi lua ideea ca blazon,
Deși devin, prea mult tăcând, complice,
Chiar prin conflict, cu felul meu cazon.

În dorul ce-i legat de libertate,
Cu-ntregul ca un tot, ori amănunt,
Știute-mi sunt și căile umblate
Dar tot la fel acelea ce nu sunt.

Ca trăitor, din vremuri de vechime,
Cu mine-mi port un obicei firesc,
Netemător de-a vorbelor mărime
Când ele prea puțin se definesc.

Asta-i prea mult și mult prea rar convine
Acestei lumi piedută-ntre măsuri
Ce-n baliverne gura nu-și mai ține
Pusă pe drumul nesfârșitei uri.

Și stau uitat de toate, stau departe
De mult râvnitul vis al tuturor
Ce teamă au, în mod bizar, de moarte
Că morții nu mă știu, nicicum, dator.

luni, 20 mai 2019

Moartea spre convingere

În lumea mea-i știu că am să mor,
Mi-e așteptată-ntoarcerea acasă,
Cu toate că nu-s încă-nvingător
Și, încă, doruri multe mă apasă.

Recunosc, mi-e greu să mai rezist
Provocării să nu-i ies în față,
Și cu tot complexu-i formalist
Să-i arăt cât e de hrăpăreață.

Am vorbit puțin, dar încă tac,
Chiar tăcerea mea-i o provocare
Pentru cei ce-n față se prefac
Iubitori ai razelor de soare.

Fierberea o simt, și că-i în toi,
Dau, celor ce cred, cumplita veste
Că ajung o pradă de război
De nu văd, din văi, lumini pe creste.

Știu, greșesc, tot îndrăznind să sper
Că sunt mulți ce vor trăi-n dreptate,
Și urcându-mi ochii înspre Cer,
Uit că pot, lovit să fiu, prin spate.

Chiar resimt că urmele mă dor
De cam tot ce umblă după ele,
Și de falsul umbrelor decor,
Imitând un cer senin, cu stele.

Simt că mor, de multe ori, încet,
Explicând, mereu cu argumente,
Cum ajunge, tainic, un regret
Pasul spre dezastre iminente.

De crezut vor mulți, dar prea puțini
Sunt cei ce acceptă-n ei să creadă,
Restu-și pun o mască de blajini
Așteptând urmarea să o vadă.

Dintr-un fel al lor, sau chiar al meu,
Vorbele-s cuțite aruncate,
Cu credința-n falsul Dumnezeu
Ce-i ajută a-mplini pe toate.

E firesc, normal, să mă retrag,
Să ridic, așa, pe mulți la luptă,
Și purtând, în Cer, al luptei steag
Să arăt că ea-i neîntreruptă.

sâmbătă, 18 mai 2019

Acuzare prin motiv

Sunt parcă blestemat să mă repet
Cântând pe cei ce-n miez de nopți mă mușcă
Și mă aruncă leilor în cușcă,
Mimând grimasa marelui regret.

În brațe-i iau, de multe ori bizar,
Pe cei ce cred, gândind, în răzbunare,
Uitând să am idei că, la hotare,
Sunt răsplătit în mod duplicitar.

Nu mă înșel, dar, învățând să tac
Las un îndemn spre cei ce mă înșeală
Că dau, cu argumente, socoteală
Celor cu suflet mic și duh sărac.

Chiar spre acei ce-și au un gând ascuns,
Luându-mă drept slab, sub stăpânire
Le dau răgaz de-a crede în iubire
Știind-o ca firesc, uman, răspuns.

Mă tot repet, tot uit să fiu grăbit,
Nici nu-mprumut idei de enervare,
Și nici colacii bărcii de salvare
Când e-norat și vântul e pornit.

Iar timpu-mi trece-ncet și foarte-ncet,
Iar trecerea-mi înceată cam intrigă
Și-aud pe cei ce-n gura mare strigă:
Lăsați-l dracu', e un biet poet!

vineri, 17 mai 2019

Concret, noi

Între noi e-atâta sete,
Oameni răi și oameni buni
Și dorințele concrete
Ale marii pasiuni.

Între noi e și mirare,
Fulgere, pârjol și foc,
Și un semn de întrebare
Al concretului noroc.

Totul pare ca o taină,
Totul pare absolut,
Îmbrăcând aceeași haină
Ce-o numim, succint, trecut.

Între noi e-atâta foame,
Oameni buni și oameni răi,
Note, armonii și game
În lumini din ochii tăi.

Între noi e și-ntâmplare
Gând, și simț, și dor, și joc,
Și un semn de întrebare
Pus pe tot ce-i echivoc.

Totul e o mare taină,
Totul este obsolut,
Îmbrăcând aceeași haină
Dintr-un alt, uitat, trecut.

miercuri, 15 mai 2019

Rătăcire cu afront

Eu știu că te-ai pierdut pe undeva,
Trecând hotarul dintre da și nu,
Necontenind idei a căuta
Spre a convinge că așa ești tu.

Te-ai rătăcit voind a arăta
Că timpul vieții-i altfel măsurat
Și doar prin ceea ce-i voința ta
Un adevăr se face-adevărat.

Cum nu ai vrut prea multe a schimba,
Oricât prin față stele ți-au trecut,
N-ai înțeles că nu ai cum urca
Când faptele arată c-ai căzut.

Cuvântul spus are o urmă-a sa
Și se aude chiar dacă-i șoptit,
Că de-nțelesuri nu se vrea lăsa
Oricât l-ai vrut, în povestiri dosit.

Acum, prea înapoi nu mai poți da,
Mai poți, recunoscând, a mă iubi,
Ca-n miez de noapte să îmi poți reda
Motive de-a-mi dori o nouă zi.

Și-așa se poate, iarăși, întâmpla
Să ne avem același orizont,
Să înțelegi, din nou, că-n urma mea
Stau urmele învinsului afront.

vineri, 10 mai 2019

Adevăr în sine

În viață mi-a fost bine... mi-a fost greu...
O știu ca dulce, uneori amară,
Doar că prin vers, vorbindu-mi Dumnezeu,
M-am regăsit oricât voiam să piară.

Mi s-a tot spus, de cei ce și-au dorit,
Că mintea-mi versuri fade născocește,
Sau caut modul cel mai potrivit
De-a spune, ce mă doare, pe muțește.

Alții chiar cred că lor prin vers le spun,
Ce trebuie să facă, să nu facă,
Și astfel vrerii mele să-i supun
Iar ei în ce-i mai rău să se complacă.

Puțini sunt cei ce înspre ei privesc
Și sus, spre Ceruri, nu doar fix, în grindă,
Văzând de nu cumva păcătuiesc,
Voind să fie altora oglindă.

Sunt și hulit, ori pus, pe-ascuns, la zid
De-nchipuiții ce se cred că-s muză
Sau chiar idee-n versul prea rigid,
Ce laudă, acceptă sau acuză.

Am scris cândva un vers de testament,
L-am repetat punându-l la vedere,
Că sunt doar scriitor obedient,
Și n-am, scriind, nici merit nici putere.

Am învățat că multe nu prea știu,
Și recunosc un adevăr în sine:
Cu tine, Doamne, eu vorbesc și scriu,
Cuvântul e al tău, nu-mi aparține.

marți, 7 mai 2019

Schimbarea ca încercare

Într-o viață-n care
Adevărul doare,
Îndrăznesc alături să te chem,
Poate, chiar mai mult,
Într-un sens ocult,
Să fugim de-al neamului blestem.

Apei din izvoare,
Razelor de soare,
Prin cuvinte simple te tot cer,
Să te pot iubi
Fără a greși,
Și-a găsi minciuna drept mister.

Clipa-ntâmplătoare,
Fiindu-mi încercare,
Mi te-a arătat ca univers,
Recunosc, mi-ești vis,
Dar mi-e greu, în scris
Să te pot cuprinde într-un vers.

Poți fi-nvingătoare
Și izbăvitoare
Cu motiv sau chiar fără motiv,
Totul e real,
Absolut normal,
În avântul tău imperativ,

Lumea-n separare
Uită de iertare...
Tu, iertând, mă faci mai iertător...
Multe-mi par altfel,
Uit să fiu rebel,
Uit de aventuri să-mi fie dor.

Fără de tipare,
Toate-s în schimbare,
Și, schimbării, marcă îi ești tu,
Dar dac-ai să pleci,
Eu, cu buze reci,
Am să iau tăcerea ca atu.

luni, 6 mai 2019

Esența ca poveste

Privește, bradul crește,
cu vârful spre-nălțimi,
Și urcă, urcă-ntr-una
să caute lumina,
Nu își găsește rostul
prin umbre-n adâncimi,
Să nu-și aplece vârful
luând asupră-i vina.

În fiecare vară
își ia un nou avânt,
Prin vârful ce se naște
din cel care coboară,
Ce mult îl ocrotește
în baterea de vânt
Și arderea din ceruri
ce altfel îl doboară.

De multă osteneală
la poale stă uscat
Lăsând mai mult să urce
ce-și are-n rădăcină
Și să nu șadă vârful
spre umbre aplecat,
Uitând să-și aibă rostul
când vremea o să-i vină.

Dar când, la poale, vâscul
e luat drept ajutor
Ori rădăcina-i umblă
spre ape necurate,
În vârf începe-nghețul,
iar ramurile-i mor,
Rupându-se în ploaie,
prea repede uscate.

Și vârful se usucă
nemaiavând puteri
Să treacă peste iarnă
și-alt vârf să ocrotească,
Încet, încet se frânge,
pierzându-se-n dureri,
Ca jos, la firul ierbii
încet să putrezească.

Privește cum e bradul..
Numit al vieții pom...
În el este povestea
prin care se-nțelege
Că, tot la fel, ca formă,
e viața unui om,
Și-așa arată neamul
într-o lumească lege.

sâmbătă, 4 mai 2019

Tăcerea din crisalidă

E ziua ta... Și crezi că am uitat
Prins într-a vieții trecere concretă,
Sau că deja cu totul am plecat
Într-un alt gând cu forma-i prea secretă.

Tăcerea-mi e o sabie ce-mi taie
Gândul de dor ce mi-aș dori să-l știi,
Când pașii-mi merg, cu greu, peste noroaie
Și-mi fac, din amintire, bucurii.

Uitat mă simt, mă simt îndepărtat
De cel ce sunt, de visul ce mă-ndeamnă
Să fiu cu așteptarea cumpătat,
Oricât nehotărârea mi-o condamnă.

Ușor mi-ar fi să-ți spun, din nou, cuvinte,
Să-ți spun câte ceva ce-mi port în gând,
Dar tot tăcerea-mi iese înainte,
Trezindu-mă, de-atâta dor, tăcând.

E ziua ta... Eu știu, nu am uitat,
Dar, din durerea ce o simt în rană,
Ajung să cred că nu m-am împăcat
Cu toată-a mea condiție umană.

Uitarea n-are nici un fel de vină,
În cale niciodată nu o am,
Dar simt o mare lipsă de lumină
Privind spre cel ce cândva, știi, eram...

Aș vrea acum să știu ceea ce sunt,
Comparativ cu simpla crisalidă
Ce-și are clipa timp de vis mărunt,
Timp al uitării că a fost omidă.

În gând am multe, clipe și-amănunte,
Fapte ce-au fost, având un timp al lor,
Ce prin urmări tot vor să mă confrunte
Cu visul ce-mi devine, faptic, dor.

joi, 2 mai 2019

Împăcat

Nu mi-e greu să dau răspusuri
celor ce răspunsuri vor
Despre cum îmi este viața,
și-mi e timpul trecător,
Îmi asum vinovăția
de-a mă crede, totuși, om
Într-o lume ce se teme
nu de Cer, ci de atom.

Până dincolo de stele
gândul îmi permit să-l duc,
Când presimt că uit de mine
și la umbră mă reduc,
Ori prefer să uit de toate,
ca să nu mă tot dezic,
De-ale lumii vagi principii
ce, căzând, se contrazic.

Înspre lume stau de pază,
fără să mă las știut,
Chiar dacă mă mai tentează
să-i fac răul cunoscut,
Dar mereu mi-aduc aminte
că există doar un drum
Ce-i văzut de unii-n ceață
iar de alții plin de fum.

Eu mă-mpac cu adevărul
de a fi cel ce mă știu,
De-a trăi fără rezerve
timpul visului pustiu,
Sunt eu clar, și sunt ca mine,
fac ceea ce stiu să fac
Iar de nu învăț din toate,
și ajung tot să mă-mpac...