Reper de metereze

E-atât de lungă noaptea mea albastră,
N-am vreme să gândesc că-s nedormit,
Aș vrea să-ți spun că Cerul mi-a vestit
Ce va urma să fie viața noastră.

N-am să-ți repet, acum, că ești frumoasă,
Oricât ar fi normal să îți tot spun,
Îmi este greu din gânduri să m-adun,
Ceva mă tot reține, mă apasă.

Stă între noi lumeasca diferență
A multor întrebări ce nu ți-ai pus
Când viața-n orizontu-mi te-a adus
Nemotivându-ți lunga mea absență.

Chiar anii stau, destui, pe metereze,
Seduși de minte a-i numi reper
Al visului peren sau efemer
Când, prin principii, vrea să performeze.

Prezentului nu-i vom găsi motive
Când faptele, în mod fără egal,
Ne vor surprinde în consens real
În drum cu elocvente perspective.

Tu vei veni cu tot ce îmi lipsește,
Ca dar lumesc și, întru tot, divin,
Spre a schimba al cupelor pelin
În ceea ce-mplinirea își dorește.

Nu va mai fi nici timp și nici distanțe
Nu vor mai fi motiv înspre regret,
Pentru idei și pasul clar concret,
Pentru uitate vise ori speranțe.

Va fi doar vremea ce ni-i dat să vină,
Vom fi doar noi cu tot ce suntem noi,
Pe drumul înspre timpuri de apoi,
Născuți și renăscuți întru lumină.

Fierbințeala rece

Pe drumul, de aici la Dumnezeu,
E ger ce arde ca și cum, fierbinte,
În cale focuri ar ieși mereu
Demonizând și case și morminte.

Când iarnă e prin totul dimprejur,
Sunt mulți ce n-au putere să mai creadă
Că, nevăzându-i chipul alb și pur,
Au cam uitat de omul de zăpadă.

Frigul din om e mare strângător,
Atrage tot ce-i dat să răcorească,
Și-așa se simte totul arzător,
Arzând în focuri mintea omenească.

Pădurile, înțepenite, plâng,
Ajung de-nmuguresc în plină toamnă,
Mințite de un anotimp nătâng
Ce la pieire grabnică le-ndeamnă.

Chiar nimeni nu se simte vinovat,
Că-n plină vară vorbele îngheață
Și resimțim un viscol blestemată
Ce a minți mereu ne tot învață.

Incendiul unui frig cum n-a mai fost
Arde lumini și iarba încă verde,
Lăsând în urmă-i, fără adăpost,
Esența vieții ce, încet, se pierde.

Și-i tulburarea mare și-n pământ,
Ape, din peșteri, ies la suprafață,
Înfierbântate de un crunt avânt
Amenințate că altfel îngheață.

Frigul din noi e dovedit contract
Cu doritorii marilor dezastre,
Și, totodată asumatul pact
Cu desfrânatul scop al vremii noastre.

Uitare de efemer

Să fim noi doi, când noaptea și-ntâmplarea
Ne va vesti că suntem cum ne vrem,
Că ne dorim mereu împreunarea
Oricum ar fi, rasplată sau blestem.

Sub geana clipei să-ți presimți dorința
Sânii-ți să-i am percepției motiv
De-a confirma, prin tot ce sunt, credința
Că suntem în consens imperativ.

Când coapsele arzând și tremurânde
Sub palmă-mi se vor face arc boltit,
Cu buzele de-atâta dor flămânde,
Gustul să-ți simt de fruct, acum, oprit.

De teama de a pierde vreme multă,
Să-mi ceri să-ți duci privirea înspre cer,
Să poți să vezi cum gândul meu te-ascultă
Uitând de iluzoriul efemer.

În jocul vieții prinși, fără zăbavă,
Prin profunzimi să trec spre alt tărâm,
Săltând în ritm de val, ca o epavă,
Ca nu cumva opriri să hotărâm.

Să ne lăsăm priviți de Carul Mare
Și dați exemplu gândului curat
Ca neavând opreliști ori hotare
De-a dărui ce nouă dar ni-i dat.

Tu să m-asculți când depăn o poveste
Din deslușirea marelui secret
Al stelelor ce cad fără de veste
Uitând să aibă, de-nălțimi, regret.

Și-așa o altă noapte să se-ntâmple
Cu tot cortegiul marii ei vestiri,
De timpul când ninsorile pe tâmple
Vor fi dovada unei mari iubiri.

Portret cu fapte

La cum te știu n-aș spune că nu vrei
S-avem o noapte lungă, furtunoasă,
Simțindu-te femeie-ntre femei
Dar ridicată-n rang de prea-frumoasă!

Și nu ai vrea să n-ai întâiul pas
În a vesti sfidarea unei clipe
Ce nu mai știe unde a rămas
Ideea de împingeri în risipe.

N-ai sta deloc în timp de așteptări,
Lăsându-mă dorința de-a-nțelege,
Prin gestica fireștilor chemări
Spre făptuiri în omeneasca lege.

Și chiar când sânii, jumătate goi
Sub palmă-mi vor începe să zvâcnească,
Îți vei preface pasul înapoi
Vestind împreunarea cea trupească.

Te va grăbi al pântecului dor,
Când va simți că-l lași prea mult s-aștepte,
Chiar când ți-arată cât de doritor
Tendința lenevirii să-și îndrepte.

Așa va fi să-mi faci, în voie, drum
Spre a trăirii-ntredeschisă poartă,
Simțind al clipei somptuos parfum
Ce nu se vrea altcuiva să se-mpartă.

Nici o secundă nu-și va vrea pierdut
Esențialul rost de răscolire
Prin tot ce-nseamnă sensul absolut
Al dăruirii vieții, prin iubire.

Și-ai să te vrei continuu portstindard
Al clipei ce și ție-ți aparține
Când pântecu-ți ia foc și-n el îmi ard
Dorința de-a mă ști mereu în tine.

Echivalent egal

Nimic nu e schimbat, nimic nu-i nou,
De mii de ani din rău în rău se merge,
Cel rău se-arată pururi ca erou,
Semnele urii nimeni nu le sterge.

Iisus e răstignit de mii de ori,
Scuipat și îndemnat la pocăință,
Înspre tăgada care dă fiori
Numindu-se, cu drept luat, credință.

Și semnul unor crunte îndoieli
E întărit, în formă, ca și cruce
Ce prin temeiul altor rânduieli
Pune motivul vieții la răscruce.

Pietrele curg și mai mereu lovesc
În cei ce au neînsemnata vină
De-a crede că e drept, ba chiar firesc,
A scoate adevărul la lumină.

Cei imorali sunt mari judecători
Ai celor ce iau viața ca atare
Și chiar comit, fără să vrea, erori,
Seduși de prea lumeasca întâmplare.

Cu vorbe multe, unii cred, conving,
Că mintea-i tot ce omul folosește
Și-n orice urmă fapte se disting
Și se distinge omul cum gândește.

Spiritual, și-acum, e defenit
Cel ce respectă legea omenească
Și definește totu-nchipuit
Lăsându-se a fi mereu o mască.

Și tocmai ei îndeamnă la loviri
Și de-i nevoie judecă trăirea
Admonestând concretele simțiri
Redefinind, în mod mârșav, iubirea.

Nimic nu-i nou, nimic nu e schimbat,
Omu-i cuprins de teamă și furie,
Și, mincinos, se-arată revoltat
De mult lipsita viață-n omenie.

Faptele ideilor

Vezi, domnisoară, suntem doi damnați,
Cu vrută sau mai mult nevrută vină,
Chiar dacă adevăru-i la lumină,
De mulți netrebnici, totuși, condamnați.

Un terchea-berchea, mult lenevitor,
Ce bărbăția-și are fantezie,
Prin judecăți îți pune-n seamă, ție
Trecutul plin cu taine de omor.

Iar mie, cu invenții ca motiv,
Vine să-mi ceară multă socoteală
O ea ce chiar și la vieții școală
Și-a pus prostia-nsemn definitiv.

În ochii tăi văd lumi ce n-au contur,
Dar și pe ține prinsă de cutume,
Când pun accent cei ce nu-ți spun pe nume,
Rănindu-te cu tonul lor prea dur.

Și ochii-ți plâng și-n altă parte fug,
Cu deznădejdea ultimei speranțe
Într-un decor lipsit de circumstanțe,
Arsă, de dor, pe al dorinței rug.

N-avem ce face, timpul să-l grăbim
Nu vom putea, nu ni-i la îndemână,
Însă absurdul poate să rămână
Într-un trecut pe care să-l zdrobim.

Căci tocmai timpul a făcut altfel,
În contra-a tot ce dat e să se creadă,
Punându-mă poveștii drept dovadă,
Lăsându-te poveștii ca model.

Când faptele pun bază pe idei,
Avem o șansă, o reală cale,
În tot ce-nseamnă clipele reale,
Să fii, simțind, femeie-ntre femei.

Să ne iubim, să fim un clar contur
Fie că-i zi ori miez, târziu, de noapte,
Și regăsiți în tot ce-nseamnă fapte
Ce, prin urmări, sunt fără de cusur.

Suntem, prin vorba lumii, doi damnați,
Dar drumul nostru fi-va prin lumină,
Ne vor găsi, și mai târziu, o vină,
Și fi-vom, împreună, condamnați.