Aventură-n așteptare

Nu am idei ce-ar trebui să spun,
Cum să numesc această așteptare
Ce mă grăbește, chiar de mă opun,
Să mai scurtez reala depărtare.

Mă-ntreb și eu... Nu am nici un răspuns,
Oricât resimt efectele-i directe,
Și corolarul ei, ce stă ascuns,
Sub fald de conjunctură și aspecte.

Doar bănuiesc... uitând de amintiri,
Îmi vin în vis și se ascund prin minte,
Ca nu cumva smintite născociri
Să-mi lase rațiuni fără cuvinte.

Exiști pe unde, și bine știu,
Că nu ești doar o simplă aventură,
Sau doar motiv ce l-aș avea, când scriu,
Despre trăiri de mare anvergură.

Și nu pot, orice-aș face, să contest
Dorința ce apare și persistă,
Găsind grăbirea formă de protest
Tendinței de-a avea privirea tristă.

Ca să-ți vorbesc îmi tot adun puteri,
Dar încă n-am, de nici un fel, destule,
Ca de atâta dor să n-am dureri
Ce nu încap în scheme sau formule.

În tranzitive stări, repetitiv
Constat că timpul repede se trece
Găsindu-mi, totdeauna, un motiv
Să mă îmbăt, naiv, cu apă rece.

De-aceea tac și chiar mă las tăcut,
Ca tu, știind venirea-mi de departe,
Să uiți de timpul ce ți-l crezi trecut,
Mizând, măcar ca joc, pe-a întâmplării carte.

Confuzie de lipsă

Când nu ești lăudat tot îți găsești
Un fir de păr ce-l faci motiv în sine
Să-i pui în seamă daturi omenești
Ce, în final, te laudă pe tine.

De n-ai în fire sensul de bun gust,
Găsit la cei din jur în prisosință,
Nu vezi că orizontul ți-i îngust,
Ci doar jignești, spre marea-ți biruință.

În umbră pui străbunii luminați
Trecutul, ca principiu, să-l traseze,
Când povestești la cei debusolați
Cu multe argumente-n paranteze.

Și mai găsești, din ziceri, căutând
Idei ce te trimit din altă lume
Spunând că o vedenie din gând
Ți-a spus ce-ai fost și că aveai renume.

Când nu ești pom, de alții lăudat,
Umbra-n renegi vorbind despre lumină,
Despre povestea marelui păcat
A celor ce vederea își au vină.

Și tot cârtești, crezând că plăsmuiești,
Punând pe rol un soi de-mpotrivire
Miză punând pe slăbiciuni lumești
Și pe-a iubirii nouă definire.

Tot ce-i firesc, dar nu îți e pe plac,
Îl denumești banală consacrare
Al unei boli ce-ar fi fără de leac
De nu îi dai motiv de vindecare.

Și tot așa, tot cauți să mari dovezi
Despre puterea ce ți-o vrei creată,
Lipsindu-te de șansa să te vezi
Cum te confunzi cu umbra ta, uitata.

Idee imperativă

Ca și altădată,

acum,

Laurei

Să facem zi din noaptea următoare,
Să n-o lăsăm să fie timp trecut,
Trăind s-o definim nemuritoare,
O noapte cum de mult nu am avut.

Din început, cu forma lui comună,
Cu pierderea de timp și de idei,
Să ne simțim dorindu-ne-mpreună,
Avându-ne pornirile temei.

De orice haină care te îmbracă
Să te ferești chiar fără de motiv,
Lăsând-o libertatea să-și petreacă,
Voindu-mă, pe mine, posesiv.

În palma ce spre sâni va fi grăbită
Să mi te-arăți ca freamăt de voiri,
Și-ntru firescu-i grabnic pregătită
De tot profundul marii dezrobiri.

Să fie patul, dintr-odată, mare,
Când coapsele-ți mi se arată vad
Al timpului de vis și-mpreunare
În fuga noastră înspre rai, din iad.

Acolo-n pântec, unde timpul trece
Spre viața cu însemn de infinit,
Cu mine doar voi vrea a mă întrece,
Continuând, mereu neobosit.

În ochii tăi văzând cum strălucește
Înaltul cer și drumul larg deschis,
Să mă redau trăirii omenește
Cu tot ce-nseamnă adevăr din vis.

Așa să-nvăț că ziua care vine
E viitor firesc și nu trecut,
Dorindu-mi, iar, o noapte, doar cu tine
Cu tot cuprinsul ei recunoscut.

Tăcut, altfel...

Nu îți mai face planuri, în idei
Nu-ți aduna nisipuri mișcătoare,
Chiar dacă lumea-i plină de femei,
Ori mai nimic nu este nou sub soare.

E poate greu, prea greu de înțeles,
Când toate par ascunse în tăcere,
Și din atâtea drumuri am ales
Un labirint cu altfel de repere.

La limitele lumii sunt atent
Și-ncerc să țin, de falsități distanță,
Ca totdeauna să mă simt prezent
Sfidând absurdul plin de aroganță.

Tot ce-i normal, prin datul omenesc,
Venit să-mi fie simplă întâmplare,
Cum l-am primit, și astăzi îl primesc,
Fără să-l strig, ca dar, la drumul mare.

Altfel, sunt eu, și-n felul meu, altfel,
Căutător prin umbre de ispite,
Nicicui exemplu, nimănui model,
În lumea cu modele definite.

Într-o tăcere fără de cusur
Las adevărul să-i găsească haină
Cei ce se cred că-mi stau, atenți, în jur
Descoperind a vieții mele taină.

Prețul tăcerii știu că îl plătesc
Prin gânduri care vin mereu spre mine,
Înlănțuite într-un dans drăcesc
Tot încercând balanțe să încline.

Prin vorba lor ajung și sus, și jos,
Ajung să-mi aflu multe neștiute,
Că de va fi să mor, să mor frumos,
Mergând, până la moarte, pe tăcute.

Absolut în adevăr

De-atâta dor am devenit tăcut,
Puține-ți spun din viața mea, săracă,
Umbrind-o cu un minim absolut
Să pot, așa, să cred că e o joacă.

Însă mi-e dor, mi-e dor de tot ce ești,
Deja dorința-mi este absolută,
Un absolut ce pare din povești
Cu forma, prin efecte, involută.

De trupul tău, de pântecu-ți rotund,
Ce-n jocul vieții, doritor, tresaltă
Voindu-se neapărat fecund,
Mi-e-același dor ce-l știi și de-altădată.

Dar cum să-ți spun și-altfel să nu-nțelegi
Că și în vis mi-apari ca o scânteie
Întruchipată de concrete legi
Cu tot ce ești ca om și ca femeie.

Chiar dacă-s toate, la-nceput, contur
Ajung să vreau și conținut, și formă,
În fapte ce, lipsite de cusur,
Să pună rostul în tipar de normă.

Iar sânii tăi, ce, fremătând, îi știu
Îndemn de faptă chiar și după faptă,
Ca să-mi tot am, de-a pururi, cale dreaptă
Și niciodată să n-ajung târziu.

Am devenit tăcut, aș zice mut,
Lâsându-mi dreptul de-a păstra cuvinte
Ce altfel mi-ar lua-o înainte,
Forțând idei de maxim absolut.

Dar că mi-e dor azi spun... Nu pot să tac,
Un dor nebun, pe viață și pe moarte,
Prevestitor de drum spre mai departe,
Ca să-i rămâi, pe totdeauna, leac.

Preț pentru dispreț

Multe îți spui că știi... dar n-ai habar
Că te complici în lauda de sine
Și zbaterea îți este în zadar
Când judeci tu ce este rău sau bine.

Te vezi doar sus și definești un jos
De după cum ți-i gândul și ți-i fapta,
Crezând că ești exemplul de frumos
Ce nu privește-n stânga ori în dreapta.

Pe cei ca tine sigur întâlnești,
Sunt lângă tine-n orișicare clipă,
Și-n vorbele cu ei te risipești
Făcând de tine, în final, risipă.

Mult lăudatul pom, în fapt, de vrei,
Și cauți cale-n el de a ajunge
Chiar dacă n-ai soluții nici idei
Ce-ai să te să faci de fi-va să te-alunge.

Te-auzi și crezi că ceea ce auzi
E ceea ce spun alții despre tine,
Deși, vorbind, cu mult aplomb te-acuzi,
Prin logica ce nu se prea susține.

La mulți le zici, drept adevăr, povești
Despre un Cer ce știi că nu există,
Însă susții că tu de-acolo ești,
Și-aici mereu îți este viața tristă.

Pe neputințe pui un mare preț
Ca nu cumva să vezi că-ți aparține
Accentul pus, prin maximul dispreț,
Pe-nvățătură, ca și scop în sine.

Și timpul trece, nu mai schimbi nimic,
Știința-ți vezi perfectă, colosală,
În juru-ți vezi pe toți cu suflet mic
Striviți de-nvățătura lor banală.

Presimțiri din povestiri

Ideea vieții azi e măsluită
În fel și chip, decent și indecent,
Prin puneri, în absurd, sub grav accent De cei ce cred că totu-i o ispită.

Nuanțele de gri sunt în mișcare,
Conturul e de umbre estompat,
De a ajuns firescul un păcat
Iar gândul bun păcatul cel mai mare.

Frustrări ascunse straniu în sutană
Ajuns-au consistente presimțiri,
Răstălmăcind eterne povestiri
Cu pus de jar și-aprinsul foc pe rană.

Soluții, cu încredere deplină,
Se vând cu preț de maxime cedări
Un contul unui șir de întâmplări
Ce pot, cândva, ca vindecări, să vină.

Într-un absurd ce nu se mai oprește,
Se tălmăcesc versete și idei,
Împotrivind bărbaților femei,
Și fapte ce-s blamate vitejește.

Tămăduirea marilor probleme
Făcută-i de habotnicii supuși
Credinței că și teatrul de păpuși
Este real, în limite extreme.

Dar nimeni consistențe nu-și asumă,
Nu pune nimeni punctul clar pe i,
Iar cei ce vor pe alții-ai sfătui
Își fac din spuse singura cutumă.

Accentele-s contururi fără formă,
Toate se-nvârt în reguli fără rost,
Și-i leacul vine singur, printr-un post,
Impus cu reguli de pre-scrisă normă.

Calapod pentru urmare

Acum doar simt și spun că timpul trece,
Eu recunosc, nelimitat, că-i greu,
Că ziua așteptării e cât zece
Și ea-i prezentă, parcă, mai mereu.

Dar am idei cu sens de perspective
Și se vădesc, prin întâmplări, cu rost,
Dându-mi o mulțime de motive
Să privesc altfel ceea ce-a fost.

Clare acum mi-s căile bătute,
Prin tot ce-a fost firescul de-nceput,
Pe când lăsai să-mi fie cunoscute
Simțirile de vis deja avut.

Și dacă-atunci trecuta noapte-ntreagă
Am pus-o pe-al dorinței calapod,
Urmarea, nerămasă fără vlagă
Da semne de concretul vieții rod.

Și-ți e știut, prin tot ce se-ntrevede,
Ce va urma, și câte vor mai fi
În umbletu-ți ce clar va defini
Schimbarea ce deja în Cer se vede.

Din tot ce crezi nimic nu mai contează,
Tot ce va fi, va fi cum n-a mai fost,
În adormirea lumii vei fi trează,
Când noapții îi vei da firescul rost.

Timpul îl vezi și-l simți, și tu, cum trece,
Și simți, și-n vis, că pasul ți-i în loc,
Dar și cum jarul tinde să-ți dea foc
Să nu poți să te-mbeți cu apă rece.

N-avem ce face, altfel n-o să fie,
Azi se întâmplă doar ce e normal,
Ca să ajungă, în deplin real,
Trăită, viața, ca-ntr-o poezie.

Reper de metereze

E-atât de lungă noaptea mea albastră,
N-am vreme să gândesc că-s nedormit,
Aș vrea să-ți spun că Cerul mi-a vestit
Ce va urma să fie viața noastră.

N-am să-ți repet, acum, că ești frumoasă,
Oricât ar fi normal să îți tot spun,
Îmi este greu din gânduri să m-adun,
Ceva mă tot reține, mă apasă.

Stă între noi lumeasca diferență
A multor întrebări ce nu ți-ai pus
Când viața-n orizontu-mi te-a adus
Nemotivându-ți lunga mea absență.

Chiar anii stau, destui, pe metereze,
Seduși de minte a-i numi reper
Al visului peren sau efemer
Când, prin principii, vrea să performeze.

Prezentului nu-i vom găsi motive
Când faptele, în mod fără egal,
Ne vor surprinde în consens real
În drum cu elocvente perspective.

Tu vei veni cu tot ce îmi lipsește,
Ca dar lumesc și, întru tot, divin,
Spre a schimba al cupelor pelin
În ceea ce-mplinirea își dorește.

Nu va mai fi nici timp și nici distanțe
Nu vor mai fi motiv înspre regret,
Pentru idei și pasul clar concret,
Pentru uitate vise ori speranțe.

Va fi doar vremea ce ni-i dat să vină,
Vom fi doar noi cu tot ce suntem noi,
Pe drumul înspre timpuri de apoi,
Născuți și renăscuți întru lumină.

Fierbințeala rece

Pe drumul, de aici la Dumnezeu,
E ger ce arde ca și cum, fierbinte,
În cale focuri ar ieși mereu
Demonizând și case și morminte.

Când iarnă e prin totul dimprejur,
Sunt mulți ce n-au putere să mai creadă
Că, nevăzându-i chipul alb și pur,
Au cam uitat de omul de zăpadă.

Frigul din om e mare strângător,
Atrage tot ce-i dat să răcorească,
Și-așa se simte totul arzător,
Arzând în focuri mintea omenească.

Pădurile, înțepenite, plâng,
Ajung de-nmuguresc în plină toamnă,
Mințite de un anotimp nătâng
Ce la pieire grabnică le-ndeamnă.

Chiar nimeni nu se simte vinovat,
Că-n plină vară vorbele îngheață
Și resimțim un viscol blestemată
Ce a minți mereu ne tot învață.

Incendiul unui frig cum n-a mai fost
Arde lumini și iarba încă verde,
Lăsând în urmă-i, fără adăpost,
Esența vieții ce, încet, se pierde.

Și-i tulburarea mare și-n pământ,
Ape, din peșteri, ies la suprafață,
Înfierbântate de un crunt avânt
Amenințate că altfel îngheață.

Frigul din noi e dovedit contract
Cu doritorii marilor dezastre,
Și, totodată asumatul pact
Cu desfrânatul scop al vremii noastre.

Uitare de efemer

Să fim noi doi, când noaptea și-ntâmplarea
Ne va vesti că suntem cum ne vrem,
Că ne dorim mereu împreunarea
Oricum ar fi, rasplată sau blestem.

Sub geana clipei să-ți presimți dorința
Sânii-ți să-i am percepției motiv
De-a confirma, prin tot ce sunt, credința
Că suntem în consens imperativ.

Când coapsele arzând și tremurânde
Sub palmă-mi se vor face arc boltit,
Cu buzele de-atâta dor flămânde,
Gustul să-ți simt de fruct, acum, oprit.

De teama de a pierde vreme multă,
Să-mi ceri să-ți duci privirea înspre cer,
Să poți să vezi cum gândul meu te-ascultă
Uitând de iluzoriul efemer.

În jocul vieții prinși, fără zăbavă,
Prin profunzimi să trec spre alt tărâm,
Săltând în ritm de val, ca o epavă,
Ca nu cumva opriri să hotărâm.

Să ne lăsăm priviți de Carul Mare
Și dați exemplu gândului curat
Ca neavând opreliști ori hotare
De-a dărui ce nouă dar ni-i dat.

Tu să m-asculți când depăn o poveste
Din deslușirea marelui secret
Al stelelor ce cad fără de veste
Uitând să aibă, de-nălțimi, regret.

Și-așa o altă noapte să se-ntâmple
Cu tot cortegiul marii ei vestiri,
De timpul când ninsorile pe tâmple
Vor fi dovada unei mari iubiri.

Portret cu fapte

La cum te știu n-aș spune că nu vrei
S-avem o noapte lungă, furtunoasă,
Simțindu-te femeie-ntre femei
Dar ridicată-n rang de prea-frumoasă!

Și nu ai vrea să n-ai întâiul pas
În a vesti sfidarea unei clipe
Ce nu mai știe unde a rămas
Ideea de împingeri în risipe.

N-ai sta deloc în timp de așteptări,
Lăsându-mă dorința de-a-nțelege,
Prin gestica fireștilor chemări
Spre făptuiri în omeneasca lege.

Și chiar când sânii, jumătate goi
Sub palmă-mi vor începe să zvâcnească,
Îți vei preface pasul înapoi
Vestind împreunarea cea trupească.

Te va grăbi al pântecului dor,
Când va simți că-l lași prea mult s-aștepte,
Chiar când ți-arată cât de doritor
Tendința lenevirii să-și îndrepte.

Așa va fi să-mi faci, în voie, drum
Spre a trăirii-ntredeschisă poartă,
Simțind al clipei somptuos parfum
Ce nu se vrea altcuiva să se-mpartă.

Nici o secundă nu-și va vrea pierdut
Esențialul rost de răscolire
Prin tot ce-nseamnă sensul absolut
Al dăruirii vieții, prin iubire.

Și-ai să te vrei continuu portstindard
Al clipei ce și ție-ți aparține
Când pântecu-ți ia foc și-n el îmi ard
Dorința de-a mă ști mereu în tine.

Echivalent egal

Nimic nu e schimbat, nimic nu-i nou,
De mii de ani din rău în rău se merge,
Cel rău se-arată pururi ca erou,
Semnele urii nimeni nu le sterge.

Iisus e răstignit de mii de ori,
Scuipat și îndemnat la pocăință,
Înspre tăgada care dă fiori
Numindu-se, cu drept luat, credință.

Și semnul unor crunte îndoieli
E întărit, în formă, ca și cruce
Ce prin temeiul altor rânduieli
Pune motivul vieții la răscruce.

Pietrele curg și mai mereu lovesc
În cei ce au neînsemnata vină
De-a crede că e drept, ba chiar firesc,
A scoate adevărul la lumină.

Cei imorali sunt mari judecători
Ai celor ce iau viața ca atare
Și chiar comit, fără să vrea, erori,
Seduși de prea lumeasca întâmplare.

Cu vorbe multe, unii cred, conving,
Că mintea-i tot ce omul folosește
Și-n orice urmă fapte se disting
Și se distinge omul cum gândește.

Spiritual, și-acum, e defenit
Cel ce respectă legea omenească
Și definește totu-nchipuit
Lăsându-se a fi mereu o mască.

Și tocmai ei îndeamnă la loviri
Și de-i nevoie judecă trăirea
Admonestând concretele simțiri
Redefinind, în mod mârșav, iubirea.

Nimic nu-i nou, nimic nu e schimbat,
Omu-i cuprins de teamă și furie,
Și, mincinos, se-arată revoltat
De mult lipsita viață-n omenie.

Faptele ideilor

Vezi, domnisoară, suntem doi damnați,
Cu vrută sau mai mult nevrută vină,
Chiar dacă adevăru-i la lumină,
De mulți netrebnici, totuși, condamnați.

Un terchea-berchea, mult lenevitor,
Ce bărbăția-și are fantezie,
Prin judecăți îți pune-n seamă, ție
Trecutul plin cu taine de omor.

Iar mie, cu invenții ca motiv,
Vine să-mi ceară multă socoteală
O ea ce chiar și la vieții școală
Și-a pus prostia-nsemn definitiv.

În ochii tăi văd lumi ce n-au contur,
Dar și pe ține prinsă de cutume,
Când pun accent cei ce nu-ți spun pe nume,
Rănindu-te cu tonul lor prea dur.

Și ochii-ți plâng și-n altă parte fug,
Cu deznădejdea ultimei speranțe
Într-un decor lipsit de circumstanțe,
Arsă, de dor, pe al dorinței rug.

N-avem ce face, timpul să-l grăbim
Nu vom putea, nu ni-i la îndemână,
Însă absurdul poate să rămână
Într-un trecut pe care să-l zdrobim.

Căci tocmai timpul a făcut altfel,
În contra-a tot ce dat e să se creadă,
Punându-mă poveștii drept dovadă,
Lăsându-te poveștii ca model.

Când faptele pun bază pe idei,
Avem o șansă, o reală cale,
În tot ce-nseamnă clipele reale,
Să fii, simțind, femeie-ntre femei.

Să ne iubim, să fim un clar contur
Fie că-i zi ori miez, târziu, de noapte,
Și regăsiți în tot ce-nseamnă fapte
Ce, prin urmări, sunt fără de cusur.

Suntem, prin vorba lumii, doi damnați,
Dar drumul nostru fi-va prin lumină,
Ne vor găsi, și mai târziu, o vină,
Și fi-vom, împreună, condamnați.

Prevalent absent

Privirile surprinzi, le crezi absente,
Pierdute într-un colț de orizont,
Și-mpiedicate-n forme cu accente
De plin război ori enigmatic front.

Îmi spui, și crezi, că fuga mea într-una
E consecința unui drum greșit
Pe care l-a bătut, cu scop, minciuna
Lăsându-mă să cred că-i nimerit.

Răspund mai greu și par pierdut de lume,
Ca un suspect vădit tăinuitor
Ce tot negând își neagă al său nume,
În sinea lui mereu bănuitor.

Gându-mi aleargă, dus înspre departe,
Spre înapoi mai rar, comparativ,
Dar mai mereu spre viața fără moarte
În care-s ancorat definitiv.

Îți par sedus de stelele pierdute
Pe drumul lor mereu inoportun,
Luptând pe metereze de redute
Uitând de vremea când mai toate-apun.

Am așteptat destul, vremea-i trecută,
Alt adevăr trăiesc, nimic de zis,
Dar consistența-i altfel cunoscută,
Nu-i respectat nimic din ce-ai promis.

Privirea-mi e, așa cum zici, absentă,
Și tragi concluzii, nu mă crezi prezent,
Îmi tot vorbești de-absența prevalentă
Ori de consenul ei echivalent.

Dar nu te-ntrebi, nicicum, în nici o clipă
De ce nu dorm, de ce în somn vorbesc,
Sau cât, și cum, privirea-mi regăsesc,
Când faptele nu-mi sunt înspre risipă...

Decorul dimineții

Diminețile mele sunt triste
Un coctail de vis și calvar
Și de clipe ce trec în zadar
Amintidu-mi că vor să existe...

Zi de zi le împart eu cu mine,
Încercând, câte ceva să-nvăț,
Și de-a serii tăcere m-agăț
Cu speranțe spre vremea ce vine.

N-am idei despre altfel de lume,
Despre altfel de fel ori firesc,
Oricât caut, nimic nu găsesc,
Consecințe absurd să rezume.

Timpul trece în volte rapide,
Pare scurt și se-arată prea lung,
Însă eu am ajuns să-l alung,
Cu idei, prin absurduri, stupide.

Rar pricep cum se face lumină,
Rar concep ce-i umbrirea prin nori,
Însă nu dau accept la erori,
Nuanțând absolvirea de vină.

Miezul zilei e rar e dorință,
Resimțită doar seara, târziu,
Când tristețea încerc s-o prescriu,
Acceptând-o firească sentință.

Diminețile mele sunt triste
Și se trec, mai mereu, în zadar,
Fac din vise, mereu, un coșmar, Amintidu-mi că vor să existe...

Elogiu banchetei

Bancheta este tare... dar adorm,
Mă copleșește, totuși, oboseala,
Nu pot s-o-nșel... Nici dorul meu enorm
N-o face să accepte învoiala.

Idei ce n-au motive stau îndemn
La multe vorbe vagi și compromise
De tot mai multe gânduri ce sunt semn
Concretului prin pildele din vise.

De dor îmi simt cuvintele cum dor,
Cum alt accent, de mâine, le apasă,
Prin conjugări la timpul viitor
Ce regăsesc uitatul drum spre casă.

Oameni ai legii, parcă în control,
De lunga adormire mă întreabă,
Iar enervarea, scurt, mă dă de gol
Printr-un răspuns de unică silabă.

Nici clipa nu mai are drept model
Odihna nopții ce curând sosește,
Fiind mereu neliniștii hotel,
Sperând că minții rostul îl găsește.

Și tot aleargă neavând opriri,
Găsindu-și multe, fără sens, motive,
De-a compara uitate amintiri
Cu limite de timp exhaustive.

Să dorm n-aș vrea, aș vrea să mai stau treaz,
Ca nimeni să nu știe ce-i cu mine,
Ori să se creadă că îmi e necaz
Că vreamea-mi trece și o alta vine.

Însă adorm, dar îmi apar și-n vis
Și simt acut că o banchetă, tare,
Îmi este vieții vajnic compromis
Ca într-un fel să uit că ea mă doare.

Eu, marea-mi provocare

Prin mine însumi lupt, să fac dreptate,
Cu nedreptăți ce nu mi se cuvin,
Cu aberanți ce-și cred un rost divin
Cu călcători de drept la libertate.

Nu mai contează că nu-mi este bine,
Că-mi este rău, mai mult și tot mai mult,
De mine însumi doar ascult,
Lupta e-a mea, îmi aparține.

N-am aliați ai lumii pământene,
Căci mulți nu cred în lumi de dedesubt,
Chiar că resimt căderi absurd și-abrupt,
Fac doar schenarii, scheme, scene.

De plâns nu plâng, deși aș vrea a plânge
Când omul rău vrea răul tot mai rău
Și când tot vrea s-adune-n contul său
Vărsări de lacrimi și vărsări de sânge.

În visul meu mi-apar, îmi sunt știute
Mărimi de umbre cu conturul clar
Ce-mi calcă-n urme noaptea ca, măcar,
Să uit, grăbit, cărările bătute.

Și le aud găsind apelative
Prin care sunt din drepturi decăzut,
Pus în tiparul unui fals trecut
Între clișee, roluri și motive.

De multe ori mă simt ca-ntr-o poveste,
Și tot ce-mi spun, și spun, e că-i ciudat,
Când cei ce-n luptă, cândva, m-au chemat,
Se tem de adevărul dat ca veste.

Prin mine însumi... marea provocare
A fost un gând ce s-a lăsat rostit,
Se poate dintr-o pură întâmplare
Când rost avea să fie împlinit.

Anonimul toponim

Eu sunt chiar simplul anonim
Ce nu vorbește despre tot ce face,
Și care și-ar dori în pace
Să-și fie casei toponim.

Sunt simplul om, un truditor
Al zilei care, totuși, trece,
Dar nu mă-mbăt cu apă rece
Să cred că-s doar un trecător.

Bisericile nu mă-ncap,
Nu-s bun de mare ascultare,
Ba chiar îi pun la încercare
Pe cei ce mi se urcă-n cap.

Vă dau ce vreți și ce doriți
Nu-s ahtiat după avere,
Nici după maxima plăcere
A banilor ce nu-s munciți.

În general doar fac și tac,
Nu-mi place lauda deșartă,
Nu sunt, ca mulți, o gură spartă
Ce spun că dau la toate leac.

Nu trag de ceasuri îndărăt,
Dar număr fiece secundă
Când unii vor să o ascundă,
La zile mari să mă îmbăt.

Câteodată fac urât,
Când votul mi se reproșează,
Văzând că tot ce mai contează
Nu e obrazul, ci un gât.

Așa cum știți că-i statuat,
Când nu mă las a fi păpușă,
Și nici minciunilor mănușă,
Sunt cetățeanul turmentat.

Sunt un nimic, prea bine știu,
N-am nume cu istorici rezonanțe,
Dar sunt bogat, mai am speranțe
Să fiu oricaând ce vreau să fiu.

România, S.O.S.

Ce se-ntâmplă Doamne-n România?
Cât de mult de suferit avem?
Când ne vom găsi, din nou tăria
De-a avea dreptatea țel suprem?

Ura e azi o dogmă și, ca normă,
E limitată doar de infinit,
Nimeni nu vede că-i deja enormă,
Și nu se vrea să ia, cumva, sfârșit.

Vremuri se trec și adevărul piere,
Minciuni sfruntate îi sunt puse-n loc
Și-n mod fatidic pier, întru tăcere,
Cei ce nu vor să joace al lor joc.

Dreptatea intră iarăși în celulă,
Protocolar, dar, iată, cu-nțeles,
Pentru o lume-ntreagă ce-i sătulă
De-alesul ce de alții e ales.

Loc nu mai e de nici o vorbă bună,
Și-n bucurii trăit e doar ce-i rău,
Gând înspre rău pe mult prea mulți adună
Omul de rând aproape e călău.

Cel care face și mai vrea să facă
Ce s-a cerut și ceea ce-a promis,
E pus în lanțuri, obligat să tacă,
Și numele-i, pe viață, de proscris.

Iubiți sunt cei proslăvesc prostia,
Cei ce nu știu nimic dar au păreri,
Și-s supărați pe toată România
Că n-au, așa cum își doresc, puteri.

Valorile sunt bune de reclamă
Altfel sunt vieții greu de suportat,
Trăiesc uitate, neluate-n seamă,
Fac parte din trecutul demodat.

Ideea nu e bună dacă-ncape
Pe mâna unor oameni hotărâți,
Sens își găsește doar putând să-ngroape
În ură pe bătrânii amărâți.

Ce se întâmplă, Doamne, ce se-ntâmplă?
De ce suntem, de peste tot loviți?
De ce, chiar oameni albi, de mult, pe tâmple
Intră în rolul marilor tâmpiți?

Liberalul imoralism

Se scriu, din nou, scenarii duplicat,
Justificând o cinică-mplinire
A celor ce, dogmatici, au trădat
Dorința și ideea de unire.

Eu nu mă mir și nu mă contrazic
Cu cei ce spun povești din auzite,
Că argumentul lor e un nimic
Fezabil pentru minți prea odihnite.

Istoria e-n buclă, nu e greu
De-a observa fără priviri spre stele,
Că au ajuns arhivele muzeu
Despre atâția stâlpi de cafenele.

Și cei ce liberi sunt de orice crez,
Ca și-n trecut, ei fac ce știu, trădează,
Vorbind de-a nucii coajă ca de miez,
Ori de beția lor ce ne veghează.

Mereu impun, mereu privesc de sus,
Nici nu le pasă că, la socoteală,
Dând peste cap chiar ceea ce-au impus,
Soluția e-aceeași, imorală.

Ei, liberalii... Ei, ca buni români,
Ne-au dus sub o străină stăpânire
Ca-n fapt să fie tocmai ei stăpâni
Mânați de visul lor de parvenire.

Și au găsit momentul oportun
Lecții să dea de cum se guvernează
Fiind țăranii carne pentru tun
Sau alții puși, în închisori, sub pază.

Iar haosul ajuns-a maniac,
Se fac tocmeli, de obicei, frivole,
Înspre direcții ce o clipă plac,
Pierdute apoi din gânduri și busole.

Totu-i la fel, nimic nu este nou,
Se scriu povești ca drept de moștenire,
Istorii ce se vor, mereu, ecou
Ideilor ce vin din nesimțire.

Fundament de gară

Trenurile vieții pleacă rând pe rând,
Pleacă-n miezul zilei ori în miez de noapte,
Pe peronul gării stau cu teamă-n gând,
Așteptând sorocul altor, multe, fapte.

Galbenă-i lumina, ochii mei sunt triști,
Greu văd ce-i aproape, greu și ce-i departe,
Însă văd, ca umbre, bieți ratați artiști
Ce-și vor nemurirea alergând spre moarte.

Unde îmi pun pasul liber și corect,
Unii vin să-mi pună gheață sub picioare,
Pus sunt la-ndoială și numit suspect
Acuzat că mintea îmi e visătoare.

Mă somează gara că ocup un loc
Ce îl vor și alții care tot așteaptă,
Să mă vadă totuși dacă ard în foc
Când o judecată o găsesc nedreaptă.

Încordarea lumii a crescut cumplit,
Mari, mai mari orgolii par să se trezească,
Infinitul pare că-i deja finit,
Definit ca formă absolut lumească.

Nu mai sunt patetic, nici sentimental,
Dacă e nevoie bat cu pumnu-n masă,
Dar acum iau seama cum, prin trai banal,
Mulți nu merg niciunde, dar puțin le pasă.

Într-o lume-n care totul e cum nu-i,
Că un tren se-ntoarce nu mai e eroare,
Fiecare-și face azi o lege-a lui,
Și chiar că e strâmbă, o ține-n picioare.

Stau și-aștept în gară trenul cu-n vagon
Ce, eu știu, veni-va, fără să dea veste,
Și va fi-mbulzeală mare pe peron,
Zvon de mare viscol și, prin gări, proteste.

Învăța-voi iarăși drumurile mari,
Și speranța clipei îmi va da binețe,
Umbre voi mai vede peste ochelari
Cu altfel de forme, ca și-n tinerețe.

Va veni o vreme când, deloc tăcând,
Se vor face toate ca-n idei în fapte,
Gări, fără de număr, adunând în gând,
Scurtele-mi escale chiar în miez de noapte.

Dimineți grăbite înspre miez de zi,
Vor avea esența marilor speranțe,
Integralitatea mă va înzidi
Într-o nemurire fără de restanțe.

Trenurile vieții pleacă și tot vin,
Gările-s făcute mersul lor să-ndrepte,
Nimeni ia seama că au rost divin,
Trenuri să gonească, trenuri să aștepte.

Stau pe-aici, prin gară, nici nu știu de când,
Ca să număr anii ce se trec în pripă,
Prevestind schimbarea care, așteptând,
Pune-n evdentă o banală clipă.

Urmare de cuțit

Te-arătai a cuțit,
Mă simțeai ca o rană,
Eram pururi în goană,
Și mereu obosit.

Mă vedeai odihnit,
Și spuneai că nu-mi pasă,
Că vin noaptea pe-acasă
Oarecum rătăcit.

Te găseam cercetând,
O idee-nțeleasă
Ca și vis ce îndeasă
Miezul nopții în gând.

Tot mereu alergând
Prin nămeții de ceață,
Pe sub munții de gheață
Stăteam morții la rând.

Prea puțin înțeles
Îmi aveam despre viață,
De schimbarea la față
Ce-ți era drum ales.

Părea totul exces,
O eternă urcare,
Ca o simplă-ntâmplare
Condamnând la succes.

Între plus infinit,
Și fireasca urmare,
Ai ales, la plecare,
Să fii vârf de cuțit.

Țăranii în discuții

Multe discuții... în prim plan țăranii,
Între idei de nu-și mai au opriri,
Ca rod al marilor strădanii
De a găsi o țintă spre loviri.

Întreaga lume pare tulburată
Că fac ce fac dar nicidecum pe plac
Celor ce spun cu vorba apăsată
Despre puterea lor de a fi leac.

Pe ei îi văd în lipsă de cultură
Dogmaticii absurdului frivol
Ce-ndeamnă spre furie și spre ură
Și coborârea minții în subsol.

Probleme sunt, ca peste tot în lume,
Au fost dintotdeauna, și vot fi,
Dar astăzi au ajuns să le dea nume
Cei ce, mințind, vor numele-a-și cinsti.

Și tocmai ei, ce nu mai vând la piață,
Goniți în zorii zilei de samsari,
Ajung blamați prin spate și prin față,
De-ai neputinței tainici emisari.

În mintea celor ce se cred cu școală,
Ei sunt fără rușine și inculți,
Și n-au, în tot ce fac, o socoteală,
De-aceea umblă, prin pământ, desculți.

Când umblă zvonul că în lume-i bine,
Sunt anonimi, în satul lor uitați,
De-ajung muri cu bucurii puține
Cu dor de cei de lângă ei plecați.

Emoție la Kladovo

La Kladovo vorbirea românească
Sună cumva, nici nu știu cum, altfel,
De parcă e lăsată s-o rostească
Oameni ce-și au credința ca model.

Și se aude-n plâns șoptit, de doină,
Venind dintr-un trecut trăit pe-ascuns,
Cu împrumut luând a iernii moină
Simțind înghețul că-i era de-ajuns.

Știe să râdă fără să îi pese
De-acuzatorii ce îi ies în drum,
Ce prin slujirea multor interese
Ajunși la gârbovire sunt acum.

Mă simt surprins de propria tăcere,
Cuvinte n-am, orice aș vrea să spun
Văd tot români, dar alte caractere,
Ce n-au remorca poftei bun comun.

Trezirea-n glas vrea ea să întârzie,
Să pot cuprinde tot ce-i de cuprins,
Găsind, pe rând motiv de bucurie
Că spiritul uman nu e învins.

Altfel vorbește limba românească
La Kladovo, pe un pământ străin,
Rămasă din străbuni să dovedească
Ce rădăcini, în lume, ne susțin.

Pumnul mâinii

Merg cu pumnii strânși de-o vreme,
Inelarul stâng îmi plânge,
Simt că-mi spune că se teme
Că noroiu-mi intră-n sânge.

Tot aștept o minimă schimbare,
Ca și drumul ce-n curburi se-apleacă,
Sau ca alții viața viitoare
Ca să facă ce-au uitat să facă.

Nu arăt spre nici o parte,
Pumnul strâns nu se desface,
Nici când trec pe lângă moarte,
Nici când simt că nu-mi dă pace.

Moartea-mi intră singură-n cuvinte,
Și vorbirea brusc mi se îngheață,
Iau, tăcut, privind la Cer, aminte
Cum mi-arată valuri mari de ceață.

Tot încerc, cu-nfrigurare,
Să mișc mâna să nu-nghețe,
Când, zvâcnind, degetul mare
Se-ncrede în tinerețe.

Și, cum ochi-mi văd că vremea-i bună,
Nu-mi permit nici simpla îndoială
Presimțind că norii de furtună
Nopții îi vor cere socoteală.

Nu am cum să uit de toate,
Să pun totul pe-o pornire,
Pumnul strâns, prin zbateri, scoate
Visele din adormire.

Pumnii strânși nu vor deloc să vadă
Cerul părăsit, în zori, de stele,
Mersu-mi rătăcit e o dovadă
Trecerii-mi prin vremurile grele.

Antidot la crimă

Acum se spune că se vrea dreptate,
Că e nevoie de mai multe legi
Care să prindă drepturile toate
Fiind așa mai bine lumii-ntregi.

Principii mari se spun că sunt cutume,
Și dreptul vieții pare-a fi caduc,
Oricât vin tehnocrați să ne îndrume
Înspre ieșiri de formă din bucluc.

Se dau nuanțe spusei din Scriptură,
Cu referiri la drepte judecăți,
Ce poate consacra dubla măsură
Ca drept blazon al marii unități.

Un om, de-i omorât, e o valoare
Ce-i stabilită-n mod detaliat
De legi ce spun că locul lui sub soare
Nu poate fi, în mod nedrept, luat.

Și-apar, firesc, destule agravante,
Când toate se urnesc din gând concret,
Chiar dacă par, prin scopuri, impozante,
Sau dau, diverse forme, de regret.

Uciderea e faptă luată-n seamă
Doar pentru omul cert, material,
Mai mult de-atât dreptății îi e teamă,
Să vadă și ce încă nu-i real.

Dar viața-ncepe altfel, fără veste,
E doar un gând, sau semn, nicicând la fel,
Până ce-ajunge să se manifeste,
Așa cum știm lumescul ei model.

Prin lege cei născuți au drept la viață,
Când se vorbește clar despre omor,
Când legile dispar cu totu-n ceață
Negând că omul s-a făcut legiuitor.

Dar dreptul vieții n-are apărare,
E chiar, prin lege, la o parte dat,
Iar indirect e pus sub acuzare
De nu-i de o dorință precedat.

Temei de lege a ajuns plăcerea,
Și tot temei meschinul interes,
Al celor ce se cred că au puterea
De-a crede că li-i totul pe-nțeles.

Prin Ceruri însă sufletele țipă,
Iar pe pământ multe femei nu dorm,
Știind că viața dusă în risipă
Își are preț și prețul e enorm.

Și zi de zi destine sunt curmate,
Dar mult mai mulți, cei nenăscuți dispar,
Geme Pământul abia că mai poate
Văzând spitalul abator murdar.

Cenușa lor ajunsă sevă-n ape
Ajunsă-i azi în toate și în tot,
Doar focul va putea să ne mai scape
Și numai el ne fi-va antidot.

Așteptare de semn

Aștepți un semn... Dar nu-l vei mai primi,
Nu mai găsesc, spre drum, nici o pornire,
Dar dacă lipsa lui te va uimi,
Întoarce-te măcar în amintire.

Stau în răscruce și tu știi că stau
Crezând că știi ce-nseamnă o schimbare,
Și-n felu-acesta credit îți tot dau,
Fără să pun accente pe-ntrebare.

Motive nu-s... Puțin câte puțin
Mi-ai arătat că nu e nici o cale
Să înțelegi că-n cupa cu pelin
Esențele-n tării sunt radicale.

N-ai vrea să crezi că vreau aici să-ngheț,
Întreaga iarnă ce o porți în tine,
Să-nveți astfel să pui normalul preț
Pe clipele ce le-ai trăit cu mine.

Și tocmai ele, azi, mărturisesc,
Cum te-ai ucis pe când erai speranță,
Neacceptând firescul omenesc,
Găsind mereu idei de circumstanță.

Te-am tot chemat, iar faptele ți-au spus
Cum s-ar putea chiar drumul să se-afunde
Când soarele privind dinspre apus
Nu va putea în raze-a te ascunde.

Atunci vei ști că s-a făcut târziu,
Și miezul nopții fi-va barieră,
Ca niciodată să nu pot să-ți scriu
Cum s-a-nceput de brusc o nouă eră.

N-am să te chem, deși am să te iert
Plecarea-mi, printre țurțuri, vei privi-o,
Tot ascultând al plânsului concert
Când am să-ți spun, fără regret: Adio!

Fără datorii, convins

Cu-atât de multă viață-nsingurată
Nici nu mai sunt prea sigur că mai mor
Cum nici nu știu de m-am născut odată
Sau am ajuns pe-aici întâmplător.

Surprins nu sunt când ochii, înspre stele,
Văd coborând și umbre și lumini,
Și gândurile-mi sunt, lumesc, rebele
Luând asupră-mi inventate vini.

Am un trecut, iar unii mi-l măsoară
În parametrii unei biete vieți
Numindu-mă, a nu știu câta oară,
Ca purtător de semne și peceți.

Dovezi nu am de altceva a zice,
Nici de-a-mi lua ideea ca blazon,
Deși devin, prea mult tăcând, complice,
Chiar prin conflict, cu felul meu cazon.

În dorul ce-i legat de libertate,
Cu-ntregul ca un tot, ori amănunt,
Știute-mi sunt și căile umblate
Dar tot la fel acelea ce nu sunt.

Ca trăitor, din vremuri de vechime,
Cu mine-mi port un obicei firesc,
Netemător de-a vorbelor mărime
Când ele prea puțin se definesc.

Asta-i prea mult și mult prea rar convine
Acestei lumi piedută-ntre măsuri
Ce-n baliverne gura nu-și mai ține
Pusă pe drumul nesfârșitei uri.

Și stau uitat de toate, stau departe
De mult râvnitul vis al tuturor
Ce teamă au, în mod bizar, de moarte
Că morții nu mă știu, nicicum, dator.

Moartea spre convingere

În lumea mea-i știu că am să mor,
Mi-e așteptată-ntoarcerea acasă,
Cu toate că nu-s încă-nvingător
Și, încă, doruri multe mă apasă.

Recunosc, mi-e greu să mai rezist
Provocării să nu-i ies în față,
Și cu tot complexu-i formalist
Să-i arăt cât e de hrăpăreață.

Am vorbit puțin, dar încă tac,
Chiar tăcerea mea-i o provocare
Pentru cei ce-n față se prefac
Iubitori ai razelor de soare.

Fierberea o simt, și că-i în toi,
Dau, celor ce cred, cumplita veste
Că ajung o pradă de război
De nu văd, din văi, lumini pe creste.

Știu, greșesc, tot îndrăznind să sper
Că sunt mulți ce vor trăi-n dreptate,
Și urcându-mi ochii înspre Cer,
Uit că pot, lovit să fiu, prin spate.

Chiar resimt că urmele mă dor
De cam tot ce umblă după ele,
Și de falsul umbrelor decor,
Imitând un cer senin, cu stele.

Simt că mor, de multe ori, încet,
Explicând, mereu cu argumente,
Cum ajunge, tainic, un regret
Pasul spre dezastre iminente.

De crezut vor mulți, dar prea puțini
Sunt cei ce acceptă-n ei să creadă,
Restu-și pun o mască de blajini
Așteptând urmarea să o vadă.

Dintr-un fel al lor, sau chiar al meu,
Vorbele-s cuțite aruncate,
Cu credința-n falsul Dumnezeu
Ce-i ajută a-mplini pe toate.

E firesc, normal, să mă retrag,
Să ridic, așa, pe mulți la luptă,
Și purtând, în Cer, al luptei steag
Să arăt că ea-i neîntreruptă.

Acuzare prin motiv

Sunt parcă blestemat să mă repet
Cântând pe cei ce-n miez de nopți mă mușcă
Și mă aruncă leilor în cușcă,
Mimând grimasa marelui regret.

În brațe-i iau, de multe ori bizar,
Pe cei ce cred, gândind, în răzbunare,
Uitând să am idei că, la hotare,
Sunt răsplătit în mod duplicitar.

Nu mă înșel, dar, învățând să tac
Las un îndemn spre cei ce mă înșeală
Că dau, cu argumente, socoteală
Celor cu suflet mic și duh sărac.

Chiar spre acei ce-și au un gând ascuns,
Luându-mă drept slab, sub stăpânire
Le dau răgaz de-a crede în iubire
Știind-o ca firesc, uman, răspuns.

Mă tot repet, tot uit să fiu grăbit,
Nici nu-mprumut idei de enervare,
Și nici colacii bărcii de salvare
Când e-norat și vântul e pornit.

Iar timpu-mi trece-ncet și foarte-ncet,
Iar trecerea-mi înceată cam intrigă
Și-aud pe cei ce-n gura mare strigă:
Lăsați-l dracu', e un biet poet!

Concret, noi

Între noi e-atâta sete,
Oameni răi și oameni buni
Și dorințele concrete
Ale marii pasiuni.

Între noi e și mirare,
Fulgere, pârjol și foc,
Și un semn de întrebare
Al concretului noroc.

Totul pare ca o taină,
Totul pare absolut,
Îmbrăcând aceeași haină
Ce-o numim, succint, trecut.

Între noi e-atâta foame,
Oameni buni și oameni răi,
Note, armonii și game
În lumini din ochii tăi.

Între noi e și-ntâmplare
Gând, și simț, și dor, și joc,
Și un semn de întrebare
Pus pe tot ce-i echivoc.

Totul e o mare taină,
Totul este obsolut,
Îmbrăcând aceeași haină
Dintr-un alt, uitat, trecut.

Rătăcire cu afront

Eu știu că te-ai pierdut pe undeva,
Trecând hotarul dintre da și nu,
Necontenind idei a căuta
Spre a convinge că așa ești tu.

Te-ai rătăcit voind a arăta
Că timpul vieții-i altfel măsurat
Și doar prin ceea ce-i voința ta
Un adevăr se face-adevărat.

Cum nu ai vrut prea multe a schimba,
Oricât prin față stele ți-au trecut,
N-ai înțeles că nu ai cum urca
Când faptele arată c-ai căzut.

Cuvântul spus are o urmă-a sa
Și se aude chiar dacă-i șoptit,
Că de-nțelesuri nu se vrea lăsa
Oricât l-ai vrut, în povestiri dosit.

Acum, prea înapoi nu mai poți da,
Mai poți, recunoscând, a mă iubi,
Ca-n miez de noapte să îmi poți reda
Motive de-a-mi dori o nouă zi.

Și-așa se poate, iarăși, întâmpla
Să ne avem același orizont,
Să înțelegi, din nou, că-n urma mea
Stau urmele învinsului afront.

Adevăr în sine

În viață mi-a fost bine... mi-a fost greu...
O știu ca dulce, uneori amară,
Doar că prin vers, vorbindu-mi Dumnezeu,
M-am regăsit oricât voiam să piară.

Mi s-a tot spus, de cei ce și-au dorit,
Că mintea-mi versuri fade născocește,
Sau caut modul cel mai potrivit
De-a spune, ce mă doare, pe muțește.

Alții chiar cred că lor prin vers le spun,
Ce trebuie să facă, să nu facă,
Și astfel vrerii mele să-i supun
Iar ei în ce-i mai rău să se complacă.

Puțini sunt cei ce înspre ei privesc
Și sus, spre Ceruri, nu doar fix, în grindă,
Văzând de nu cumva păcătuiesc,
Voind să fie altora oglindă.

Sunt și hulit, ori pus, pe-ascuns, la zid
De-nchipuiții ce se cred că-s muză
Sau chiar idee-n versul prea rigid,
Ce laudă, acceptă sau acuză.

Am scris cândva un vers de testament,
L-am repetat punându-l la vedere,
Că sunt doar scriitor obedient,
Și n-am, scriind, nici merit nici putere.

Am învățat că multe nu prea știu,
Și recunosc un adevăr în sine:
Cu tine, Doamne, eu vorbesc și scriu,
Cuvântul e al tău, nu-mi aparține.

Schimbarea ca încercare

Într-o viață-n care
Adevărul doare,
Îndrăznesc alături să te chem,
Poate, chiar mai mult,
Într-un sens ocult,
Să fugim de-al neamului blestem.

Apei din izvoare,
Razelor de soare,
Prin cuvinte simple te tot cer,
Să te pot iubi
Fără a greși,
Și-a găsi minciuna drept mister.

Clipa-ntâmplătoare,
Fiindu-mi încercare,
Mi te-a arătat ca univers,
Recunosc, mi-ești vis,
Dar mi-e greu, în scris
Să te pot cuprinde într-un vers.

Poți fi-nvingătoare
Și izbăvitoare
Cu motiv sau chiar fără motiv,
Totul e real,
Absolut normal,
În avântul tău imperativ,

Lumea-n separare
Uită de iertare...
Tu, iertând, mă faci mai iertător...
Multe-mi par altfel,
Uit să fiu rebel,
Uit de aventuri să-mi fie dor.

Fără de tipare,
Toate-s în schimbare,
Și, schimbării, marcă îi ești tu,
Dar dac-ai să pleci,
Eu, cu buze reci,
Am să iau tăcerea ca atu.

Esența ca poveste

Privește, bradul crește,

cu vârful spre-nălțimi,

Și urcă, urcă-ntr-una

să caute lumina,

Nu își găsește rostul

prin umbre-n adâncimi,

Să nu-și aplece vârful

luând asupră-i vina.

În fiecare vară

își ia un nou avânt,

Prin vârful ce se naște

din cel care coboară,

Ce mult îl ocrotește

în baterea de vânt

Și arderea din ceruri

ce altfel îl doboară.

De multă osteneală

la poale stă uscat

Lăsând mai mult să urce

ce-și are-n rădăcină

Și să nu șadă vârful

spre umbre aplecat,

Uitând să-și aibă rostul

când vremea o să-i vină.

Dar când, la poale, vâscul

e luat drept ajutor

Ori rădăcina-i umblă

spre ape necurate,

În vârf începe-nghețul,

iar ramurile-i mor,

Rupându-se în ploaie,

prea repede uscate.

Și vârful se usucă

nemaiavând puteri

Să treacă peste iarnă

și-alt vârf să ocrotească,

Încet, încet se frânge,

pierzându-se-n dureri,

Ca jos, la firul ierbii

încet să putrezească.

Privește cum e bradul..

Numit al vieții pom...

În el este povestea

prin care se-nțelege

Că, tot la fel, ca formă,

e viața unui om,

Și-așa arată neamul

într-o lumească lege.

Tăcerea din crisalidă

E ziua ta... Și crezi că am uitat
Prins într-a vieții trecere concretă,
Sau că deja cu totul am plecat
Într-un alt gând cu forma-i prea secretă.

Tăcerea-mi e o sabie ce-mi taie
Gândul de dor ce mi-aș dori să-l știi,
Când pașii-mi merg, cu greu, peste noroaie
Și-mi fac, din amintire, bucurii.

Uitat mă simt, mă simt îndepărtat
De cel ce sunt, de visul ce mă-ndeamnă
Să fiu cu așteptarea cumpătat,
Oricât nehotărârea mi-o condamnă.

Ușor mi-ar fi să-ți spun, din nou, cuvinte,
Să-ți spun câte ceva ce-mi port în gând,
Dar tot tăcerea-mi iese înainte,
Trezindu-mă, de-atâta dor, tăcând.

E ziua ta... Eu știu, nu am uitat,
Dar, din durerea ce o simt în rană,
Ajung să cred că nu m-am împăcat
Cu toată-a mea condiție umană.

Uitarea n-are nici un fel de vină,
În cale niciodată nu o am,
Dar simt o mare lipsă de lumină
Privind spre cel ce cândva, știi, eram...

Aș vrea acum să știu ceea ce sunt,
Comparativ cu simpla crisalidă
Ce-și are clipa timp de vis mărunt,
Timp al uitării că a fost omidă.

În gând am multe, clipe și-amănunte,
Fapte ce-au fost, având un timp al lor,
Ce prin urmări tot vor să mă confrunte
Cu visul ce-mi devine, faptic, dor.

Împăcat

Nu mi-e greu să dau răspusuri

celor ce răspunsuri vor

Despre cum îmi este viața,

și-mi e timpul trecător,

Îmi asum vinovăția

de-a mă crede, totuși, om

Într-o lume ce se teme

nu de Cer, ci de atom.

Până dincolo de stele

gândul îmi permit să-l duc,

Când presimt că uit de mine

și la umbră mă reduc,

Ori prefer să uit de toate,

ca să nu mă tot dezic,

De-ale lumii vagi principii

ce, căzând, se contrazic.

Înspre lume stau de pază,

fără să mă las știut,

Chiar dacă mă mai tentează

să-i fac răul cunoscut,

Dar mereu mi-aduc aminte

că există doar un drum

Ce-i văzut de unii-n ceață

iar de alții plin de fum.

Eu mă-mpac cu adevărul

de a fi cel ce mă știu,

De-a trăi fără rezerve

timpul visului pustiu,

Sunt eu clar, și sunt ca mine,

fac ceea ce stiu să fac

Iar de nu învăț din toate,

și ajung tot să mă-mpac...

Ploaie în gri

Plouă la Pristol... Cerul este gri,
Îi văd pe mulți ce-ncearcă a minți
Punând într-un tipar de suferință
Orgoliul dus la rangul de dorință.

Norii-s de plumb, se simt apăsători,
Și nu mai vor să fie răbdători,
Iar eu aud cum ițele-ncurcate
Se rup de-atâtea fire înodate.

Plouă mereu și ritmu-i monoton,
Pare ivită pare dintr-un alt sezon,
Dar clar îmi e, cum nu se întețește,
Că vorba lumii o ademenește.

Apele curg... Li-i curgerea-n zadar,
Norii-s murdari, pământul e murdar,
Bălțile-și vor cuprindere totală
Spre a păstra murdara rânduială.

Cerul e gri... Nici vântul n-are spor,
Așteaptă și-așteptând e-ntrebător
Despre urcarea vorbelor spre stele,
Când oameni, altor oameni, pun zăbrele.

Plouă din zori și plouă într-un fel
Parcă absurd, parcă voit rebel,
Că nu mai pot să văd, nicicum, departe
Văd doar în juru-mi pregătiri de moarte.

Mor multe gânduri fără de motiv,
Accent punând pe rostul relativ
Al timpului ce numărat se trece
Și-al diferenței dintre cald și rece.

Nimic nu-i clar... Un gri, ce pare fum,
Se lasă prins de-al marginilor drum,
În ploaia ce mereu se întețește
Tocmai când pare clar că se oprește.

Fel de libertate

Bolnav stau iar cu fața către stele,
Luându-le lumina cu-mprumut,
Ca să strivesc prea desele zăbrele
Ce-n loc privirea mult mi-au tot ținut.

La capătul ideilor banale,
Din mare fierbințeală și din ger
Te-au regăsit simțirile reale
Și mi-am permis să nu fiu efemer.

Să mă arunc în univers îmi vine,
Când deznădejdea mi se vrea atu,
Dar știu că greu mi-ar fi fără de tine,
Și-așa ușor îmi e a spune nu!

Atâtea căi deja îmi sunt uitate,
Și-mi este-atât de dor de-a hoinări,
Că mi-aș dori un strop de libertate
Dar liber, fără tine, nu pot fi.

Ca un corset, ideea de plecare,
Spre undeva, spre tot, spre nicăieri,
Devine mică tocmai când e mare,
De parcă duc pe uneri doar poveri.

Cu singuranța ultimei dorințe
Aș vrea să nu mă las nicicum plecat,
Ca-n numele străvechilor dorințe
Să-mi am, cu tine, noaptea ca păcat.

În pregătiri stau fără nici o grabă,
Spre Ceruri gândul clipei mi-l ridic,
Dar sufletu-mi răspunde și mă-ntreabă
De ce, cu mintea, viața mi-o complic.

Răscrucea de mărăcini

Mereu te-au spunând că viața-i tristă
Cel vinovat de toate sunt doar eu,
Și, cum orgoliul nu îți mai rezistă,
Ceri judecat să fiu de Dumnezeu.

Eu mult greșesc și fapte fac destule
Ce nu se pun pe-al lumilor tipar,
Și nu respect cutume sau formule
De dragul unui mistic calendar.

Dar nu mă plâng, iau orice întâmplare,
Așa cum e și rostu-i nu-l contest,
Știu clar că e mai mult decât urmare
A ceea ce am fost, deloc onest.

Tu mai mereu, fixându-ți ochii-n grindă
Nu înțelegi nimic din tot ce-a fost,
Și nici măcar privindu-te-n oglindă
Nu vrei să vezi că faptele au rost.

Încet, încet, de parcă nu îți pasă,
Te duci în imposturi de prin trecut,
Să-ți amintești că dărâmând o casă
Parte de casă nu ai mai avut.

Și tot așa, cu vrere-n pregătire,
Te-atunci la întâmplare spre un mal,
Dusă, la fel, de propria-ți gândire
Când tinerețea o vedeai ca val.

Real ce e, nu vezi că mai există,
Te duci cu gândul printre mărăcini,
Înțepătura lor te face tristă,
Dar cauți bucuria la străini.

Furturi de ieri spre pierderi te vor duce,
Deja în ele simți că ai intrat
Și simți, din plin, că viața-i în răscruce
De nu cumva de ea ai și uitat.

Îți pregătești, ca rampă de lansare,
Un podium cu idei de mare rod,
Fără să crezi că urci, fără scăpare,
Treaptă cu treaptă, drept pe eșafod.

Tot ce-ai făcut le vei avea făcute
Ca drept răspuns la drumul ce-l impui,
În forme unanim recunoscute
Tăcerii ce-nvăța-vei să-ți impui.

Și-ai să tot taci... Zdrobită de tăcere
Vei ști să vezi moralele valori
Din vremea când crezându-te-n putere
Le-ai măsluit vopsindu-le-n culori.

Apoi plăti-vei, plată grea dar dreaptă
Că prea ușor, prea mult, ți-ai vrut câștig
Fără să crezi că te așteaptă
Ploaia de toamnă, iarna cu-al ei frig.

Pierderi, căderi, trăiri fără-mplinire
Vin din trecut, lovind ca bumerang
Ca, acceptând, să-nveți ce-i dat prin fire,
Cum numai munca te ridică-n rang.

Te plângi acum, dar nu știi ce urmează,
Și vină pui, să duc, pe cât nu pot
Pe îngerii ce știi că-mi stau de pază
Ca să nu cad, sub împilări, de tot.

Urmează vremuri grele, de-ncercare,
Și orice pas vei face, va fi greu,
Dar nicidecum o simplă întâmplare,
Așa cum tu, gândit-ai, mai mereu.

Așa vei ști și tu cât ești de vină
Crezându-te de toate mai presus,
Și cât de mult fug alții de lumină
Crezând în adevărul lor, impus.

Faci pașii mici, se vede că ți-e teamă,
Orbecăind, cobori pe tobogan,
Dar nici așa nu vrei să iei în seamă
La mult prea multa-ți trecere în van...

Noaptea cântând

Noaptea, se-aude-afară, cântă,
Iar ritmul ei e-amețitor,
Și, într-un fel, amăgitor,
Când pare că se dă înfrântă.

Ochii ți-i văd în căutare,
Sub pleoapele ce-i țin închiși,
De-ajung mirat că-s indeciși
Să se trezească din visare.

Ajunge mâna-mi, fără știre,
Pe sânii ce ți-i simt zvâcnind
Și-mi simt dorința tresărind,
Mai mult decât îmi e în fire.

Cum știu că n-o să te trezească
Un strop de ploaie rătăcit,
Mă las de clipă ispitit
În neputința-mi omenească.

Și noaptea cântă și tot cântă,
Un cântec legănat, divin,
Mi-e tot mai greu să mă abțin,
Toptan de gânduri mă frământă.

Vânez de-o viață ploi de stele,
Dar nu iau seama câte cad,
Nici cum și unde își fac vad,
De nu te văd a fi-ntre ele.

Mereu un început de viață
În tine doar îl regăsesc
Și, fără voie, mă pornesc
Spre profunzimi, prin nori de ceață.

În miez de noapte uit de teamă,
Și uit de gând, real devin,
Cu rost de om și rol divin,
Spre a uita de-a vieții dramă.

Se-aude noaptea ce te-ncântă,
Trupu-ți fierbinte-l simt zvâcnind,
Și-n focul lui, ca rug m-aprind,
Simțind arsura-i pururi sfântă.

Pas rămas

Te tot ascunzi sub propria părere
Că eu vorbesc, așa, în general,
Iar ceea ce rămâne-n mod real
Este această trecere-n tăcere.

E greu să vezi deoarte când e ceață
Ori când, în jur, sunt multe viscoliri,
Sau când te-ncrezi prea mult în amintiri,
Uitând că toate se întâmplă-n viață.

Tu însă vezi, mai grea ți-e acceptarea
Acestui timp și-al vremurilor noi
Ce-s încă îngropate în noroi
Ținând în umbre rostu-ți si chemarea.

Viața-i altfel, spre a trăi te cheamă,
Ai dreptul să alegi, dar nu oricum,
Chiar de greșești îndreaptă orice drum,
Lipsinfu-te de forță ori de teamă.

Ție-ți vorbesc și-ți spun printre cuvinte
Idei ce au un orizont comun,
Altfel nu pot în vorbe să transpun
Tot ce îmi vine despre tine-n minte.

Acum nu crezi, și n-ai nici o idee
De ce ajung la tine vorbe mari,
Și-ncerci, cu mari eforturi, să apari
Altfel decât ești, pururi, ca femeie.

Mereu, prin du-te vino, se reface
Consensualul scop de a trăi,
Redefinind un gând ce-l va urni,
Punând războiul în tipar de pace.

Îți zici în gând că suntem prea departe
Dar depărtarea-nseamă doar un pas
Și-atât cât timp de-al face a rămas,
Din tot ce azi, vremelnic, ne desparte.

Așteptare spre altfel

De-atâtea ori spun vieții "Mai așteaptă,
Mâine va fi, cu totul, altă zi,
Va fi și lumea, altfel, mult mai dreaptă,
Chiar zorii zilei în alt fel vor fi!"

Speranțele îmi vin de mai departe
Din ceea ce numit e viitor,
De mulți văzut ca dincolo de moarte,
În lumea-n care toți se nasc și mor.

Iluzia apare ca prezentă,
Și-s mulți ce chiar prin ea, trăind, mă văd,
De nu cumva văd viața-mi divergentă,
Iar drumul minții dus înspre prăpăd.

Zorii de zi îmi sunt mereu dovadă
Că pot să știu ce pas îmi e greșit,
Sau dacă norii, adunați grămadă,
Sunt doar un semn că drumu-mi s-a urnit.

Din gândul ce trăiește noaptea-n vise
Gânduri de zi într-una se pornesc
Accent punând pe legile nescrise
Ca adevăr perpetuu și firesc.

Principial, mă iau mereu pe mine
La întrebări, cerându-mi un răspuns
Când doar presimt că nu e totul bine,
Ca nu cumva ceva să țin ascuns.

Și chiar de am, ca mai mereu, motive
Să fiu corect justificând concret,
Mi-asum și inversate perspective
Cu orizontul lor constant complet.

Dar tot aștept și vieții-i spun: "Așteaptă!,
Mâine, în zori, începe-o nouă zi,
Și-n lumea ce va fi, cu mult mai dreaptă
Întreaga viață în altfel va fi!"

Privire de iubire

Ca să-ți vorbesc nu folosesc cuvinte,
Ochii-mi privind atât de multe-ți spun,
De multe ori nu mai luăm aminte,
Ideile din minte ne supun.

Sânii-ți privesc și știi ce gând mă duce
Spre ce a fost și înspre ce va fi,
Că-mi ești așa reper, când în răscruce
Nu știu să spun ce zori mă vor trezi.

Și ochii-mi cad pe pântec, totdeauna,
Fiindu-mi greu de-acolo să-i ridic,
Tăcând ca nu cumva s-auzi minciuna
Prin care-ncerc altceva să-ți explic.

În vorbe-aș spune multe argumente
Ca să obțin ce cred, convins că vreau,
Punând în joc realități frecvente
Uitând să dau, voindu-mi doar să iau.

De-aș vorbi un fel de eschivare
M-ar trăda că nu vreau să spun tot,
Și ascund, sub semne de-ntrebare,
Că devin și eu, vorbind, robot.

Tăcând mai mult accentele prind viață
Și-n gândul tău mereu se-nsuflețesc,
Iar fapta-mi pune adevăru-n față,
Fiindu-mi clar că, totuși, te iubesc.

În ritm hai-hui

Deja-i de mult... Trecutul miez de noapte
Ce se părea, în timp, a fi pierdut,
De fapt ne pregătise pentru fapte
Spre a-ți uita întregul tău trecut.

Eram străini, în vorbe... În privire,
Cum nu știai, citeam ceea ce-a fost,
Și-n orice pas găseam doar amăgire
Și aventuri în căutări de rost.

Chiar te simțeam ciocan și nicovală,
Bătând monezi din trupu-ți renegat,
Căzut, de-atâtea ori, la învoială
Cu cei plecați, hoțește, la vânat.

Nu prea știai ce cale este dreaptă,
Mă așteptai dar nu vroiai să-mi spui,
Simțeai în pântec dorul ce așteaptă
Zvâcnetul clipei și un ritm hai-hui.

În încercarea ta de-ntârziere,
Mâinii-mi, pe coapse, îi făceai un drum
Ca deschizând o poartă, în tăcere,
Să nu mai lase loc de alt acum.

Până în zori, voind măsura-ntreagă,
Timpul l-ai pus a face mărturii,
De cum grăbit a fost, să se retragă,
Grăbindu-te să fugi de bucurii.

Ți-ai vrut acum să-ți ai, în tot, urmarea
Înveșmântării-n haină de concret,
Lăsând în voia sorții întâmplarea
Pe drumul ei, cu pasul ei încet.

Ani au trecut și multe sunt schimbate,
Purtându-mă ca vis zămislitor,
Când pântecul, primindu-mă, se zbate
Voind a fi,-n concretu-i, roditor.

Denominare prin simțire

De-atâtea ori mi-ai fost, în miez de noapte
Însemn de treceri peste calendar,
Voind să știi al nemuririi dar
Că tu-mi vei fi, precum spuneai în șoapte.

Spre zorii zilei te-am crezut grăbită
Când gestului nu îi dădeai valori,
Să nu ajungem timpului datori
Cu noaptea mai tot timpul nedormită.

Mi-a fost să văd că aparența-nșeală
Când doar privirea mai stătea-ntre noi,
Simțindu-ne arzând, cu totul goi
Și doritori cu mare îndrăzneală.

Grabă aveai, dar și avei motive
De care nu eram nici eu străin
Știindu-te fiind un dar divin
Ce nu-și voia trăirile fictive.

Timpul avea, în trecere, măsură,
Dar noi uitam s-avem măsura lui,
Când alerga, umbrindu-se, hai-hui,
Mizând pe omeneasca-i anvergură.

În tine mă-ncrustam în nemurire
Uitând de tot trecutu-mi ce mi-a fost
Drum printre lumi ce-mi defineau un rost,
Denomitat de clara ta simțire.

Și-n tine rămânând, treceam hotare
Redobândind pierdute amintiri
Ca să-nțeleg că marile iubiri
Se definesc prin clipe de-așteptare.

M-ai renăscut de după miez de noapte,
Dându-mi puterea miezului de zi,
Ca să accept că pot redeveni
Cel de-nceput, cel pus mereu pe fapte.

Antidot la regret

Ți-am spus să vii, nicicând nu e târziu
Cum niciodată nu e prea devreme,
În viața mea ce reazemă extreme,
Aș vrea, măcar venirea-ți, să n-o știu.

Nu-i important de-i noapte sau e zi,
Îndeamnă-ți gândul a avea grăbire,
Iar pașii lasă-i duși de-a ta simțire
Nu-ți mai găsi motiv de a-i opri.

Eu tot am zis, nu am ținut ascuns,
Vorbind de-atât de multa-mi așteptare,
O spun și-acum, din nou, în gura mare
Că niciodată nu mi-ești de ajuns.

Venirea ta-i un gest neapărat,
Nici ziua și nici noaptea nu-mi ajunge,
Singurătatea vieții să-mi alunge
Să fiu măcar cu viața împăcat.

Ziua își are timpul ei grăbit,
În umbră după soare se așează,
Iar seara totdeauna-ți reproșează
Că pe la ușa ei n-ai zăbovit.

Noaptea e mică e și nu-i am reper,
În nici un fel nu-l pot lua în stele,
Te-aș confunda, provindu-te, cu ele,
Când ochii mi-i privești privind spre cer.

Vino oricând, cu gând definitiv
Nu-ți ai alt rost în altă hotărâre,
Urcă uitând de orice coborâre,
Uită de gândul rolului pasiv.

Ți-am spus să vii, și, vino, îți repet,
Ce rost își are-atâta-ntârziere,
Și-acestă, prelungită, grea, tăcere,
Ce va ajunge, cândva, greu regret?

Refuz de podium

Puține-am spus, mai multe am de spus
Când vremea se va fi să se-nțeleagă
De ce absurdul de prea mulți se leagă,
De ce privesc mai toți în jos și nu în sus.

Când văd ce-a fost, fără rețineri, tac,
Prezentul, prin urmări, e-o vindecare,
Ce poate, acceptând, prin întâmplare,
Să își găsească, dintr-odată, leac.

Ce este clar, de văd a nu fi clar,
Îi pun un semn prin minime cuvinte
Și merg pe calea-i strâmbă înainte,
Lăsându-l să se zbată în zadar.

Peste atât nu vreau să mă complic,
În joc aduc idei preconcepute,
Sau despre drumuri încă nebătute
Ca să-mi permit să nu mai zic nimic.

Mereu mă iau de clipa de-nceput
Când viitoru-l văd în suferință,
Punând în frâu fireasca mea dorință
De-a defini prezentul prin trecut.

Nu vindec oameni ci, concret, idei
Ce-n mod absurd par singurele bune,
Voind mereu, mereu a se impune
Chiar dacă n-au nici logici nici temei.

Ar fi ușor să spun, să-mi fac alai
Din vorbe ce mi-ar fi lăudătoare,
Plusând prin argumete sfidătoare
Ca să arăt că-i duc pe toți în Rai.

Prefer tăcerea, spun cât e de spus,
De podium n-am în nici un fel nevoie,
Destul îmi este gândul ce, în voie,
Poate privi, oricând, oricât, de sus...