Prevalent absent

Privirile surprinzi, le crezi absente,
Pierdute într-un colț de orizont,
Și-mpiedicate-n forme cu accente
De plin război ori enigmatic front.

Îmi spui, și crezi, că fuga mea într-una
E consecința unui drum greșit
Pe care l-a bătut, cu scop, minciuna
Lăsându-mă să cred că-i nimerit.

Răspund mai greu și par pierdut de lume,
Ca un suspect vădit tăinuitor
Ce tot negând își neagă al său nume,
În sinea lui mereu bănuitor.

Gându-mi aleargă, dus înspre departe,
Spre înapoi mai rar, comparativ,
Dar mai mereu spre viața fără moarte
În care-s ancorat definitiv.

Îți par sedus de stelele pierdute
Pe drumul lor mereu inoportun,
Luptând pe metereze de redute
Uitând de vremea când mai toate-apun.

Am așteptat destul, vremea-i trecută,
Alt adevăr trăiesc, nimic de zis,
Dar consistența-i altfel cunoscută,
Nu-i respectat nimic din ce-ai promis.

Privirea-mi e, așa cum zici, absentă,
Și tragi concluzii, nu mă crezi prezent,
Îmi tot vorbești de-absența prevalentă
Ori de consenul ei echivalent.

Dar nu te-ntrebi, nicicum, în nici o clipă
De ce nu dorm, de ce în somn vorbesc,
Sau cât, și cum, privirea-mi regăsesc,
Când faptele nu-mi sunt înspre risipă...

Decorul dimineții

Diminețile mele sunt triste
Un coctail de vis și calvar
Și de clipe ce trec în zadar
Amintidu-mi că vor să existe...

Zi de zi le împart eu cu mine,
Încercând, câte ceva să-nvăț,
Și de-a serii tăcere m-agăț
Cu speranțe spre vremea ce vine.

N-am idei despre altfel de lume,
Despre altfel de fel ori firesc,
Oricât caut, nimic nu găsesc,
Consecințe absurd să rezume.

Timpul trece în volte rapide,
Pare scurt și se-arată prea lung,
Însă eu am ajuns să-l alung,
Cu idei, prin absurduri, stupide.

Rar pricep cum se face lumină,
Rar concep ce-i umbrirea prin nori,
Însă nu dau accept la erori,
Nuanțând absolvirea de vină.

Miezul zilei e rar e dorință,
Resimțită doar seara, târziu,
Când tristețea încerc s-o prescriu,
Acceptând-o firească sentință.

Diminețile mele sunt triste
Și se trec, mai mereu, în zadar,
Fac din vise, mereu, un coșmar, Amintidu-mi că vor să existe...

Elogiu banchetei

Bancheta este tare... dar adorm,
Mă copleșește, totuși, oboseala,
Nu pot s-o-nșel... Nici dorul meu enorm
N-o face să accepte învoiala.

Idei ce n-au motive stau îndemn
La multe vorbe vagi și compromise
De tot mai multe gânduri ce sunt semn
Concretului prin pildele din vise.

De dor îmi simt cuvintele cum dor,
Cum alt accent, de mâine, le apasă,
Prin conjugări la timpul viitor
Ce regăsesc uitatul drum spre casă.

Oameni ai legii, parcă în control,
De lunga adormire mă întreabă,
Iar enervarea, scurt, mă dă de gol
Printr-un răspuns de unică silabă.

Nici clipa nu mai are drept model
Odihna nopții ce curând sosește,
Fiind mereu neliniștii hotel,
Sperând că minții rostul îl găsește.

Și tot aleargă neavând opriri,
Găsindu-și multe, fără sens, motive,
De-a compara uitate amintiri
Cu limite de timp exhaustive.

Să dorm n-aș vrea, aș vrea să mai stau treaz,
Ca nimeni să nu știe ce-i cu mine,
Ori să se creadă că îmi e necaz
Că vreamea-mi trece și o alta vine.

Însă adorm, dar îmi apar și-n vis
Și simt acut că o banchetă, tare,
Îmi este vieții vajnic compromis
Ca într-un fel să uit că ea mă doare.

Eu, marea-mi provocare

Prin mine însumi lupt, să fac dreptate,
Cu nedreptăți ce nu mi se cuvin,
Cu aberanți ce-și cred un rost divin
Cu călcători de drept la libertate.

Nu mai contează că nu-mi este bine,
Că-mi este rău, mai mult și tot mai mult,
De mine însumi doar ascult,
Lupta e-a mea, îmi aparține.

N-am aliați ai lumii pământene,
Căci mulți nu cred în lumi de dedesubt,
Chiar că resimt căderi absurd și-abrupt,
Fac doar schenarii, scheme, scene.

De plâns nu plâng, deși aș vrea a plânge
Când omul rău vrea răul tot mai rău
Și când tot vrea s-adune-n contul său
Vărsări de lacrimi și vărsări de sânge.

În visul meu mi-apar, îmi sunt știute
Mărimi de umbre cu conturul clar
Ce-mi calcă-n urme noaptea ca, măcar,
Să uit, grăbit, cărările bătute.

Și le aud găsind apelative
Prin care sunt din drepturi decăzut,
Pus în tiparul unui fals trecut
Între clișee, roluri și motive.

De multe ori mă simt ca-ntr-o poveste,
Și tot ce-mi spun, și spun, e că-i ciudat,
Când cei ce-n luptă, cândva, m-au chemat,
Se tem de adevărul dat ca veste.

Prin mine însumi... marea provocare
A fost un gând ce s-a lăsat rostit,
Se poate dintr-o pură întâmplare
Când rost avea să fie împlinit.

Anonimul toponim

Eu sunt chiar simplul anonim
Ce nu vorbește despre tot ce face,
Și care și-ar dori în pace
Să-și fie casei toponim.

Sunt simplul om, un truditor
Al zilei care, totuși, trece,
Dar nu mă-mbăt cu apă rece
Să cred că-s doar un trecător.

Bisericile nu mă-ncap,
Nu-s bun de mare ascultare,
Ba chiar îi pun la încercare
Pe cei ce mi se urcă-n cap.

Vă dau ce vreți și ce doriți
Nu-s ahtiat după avere,
Nici după maxima plăcere
A banilor ce nu-s munciți.

În general doar fac și tac,
Nu-mi place lauda deșartă,
Nu sunt, ca mulți, o gură spartă
Ce spun că dau la toate leac.

Nu trag de ceasuri îndărăt,
Dar număr fiece secundă
Când unii vor să o ascundă,
La zile mari să mă îmbăt.

Câteodată fac urât,
Când votul mi se reproșează,
Văzând că tot ce mai contează
Nu e obrazul, ci un gât.

Așa cum știți că-i statuat,
Când nu mă las a fi păpușă,
Și nici minciunilor mănușă,
Sunt cetățeanul turmentat.

Sunt un nimic, prea bine știu,
N-am nume cu istorici rezonanțe,
Dar sunt bogat, mai am speranțe
Să fiu oricaând ce vreau să fiu.

România, S.O.S.

Ce se-ntâmplă Doamne-n România?
Cât de mult de suferit avem?
Când ne vom găsi, din nou tăria
De-a avea dreptatea țel suprem?

Ura e azi o dogmă și, ca normă,
E limitată doar de infinit,
Nimeni nu vede că-i deja enormă,
Și nu se vrea să ia, cumva, sfârșit.

Vremuri se trec și adevărul piere,
Minciuni sfruntate îi sunt puse-n loc
Și-n mod fatidic pier, întru tăcere,
Cei ce nu vor să joace al lor joc.

Dreptatea intră iarăși în celulă,
Protocolar, dar, iată, cu-nțeles,
Pentru o lume-ntreagă ce-i sătulă
De-alesul ce de alții e ales.

Loc nu mai e de nici o vorbă bună,
Și-n bucurii trăit e doar ce-i rău,
Gând înspre rău pe mult prea mulți adună
Omul de rând aproape e călău.

Cel care face și mai vrea să facă
Ce s-a cerut și ceea ce-a promis,
E pus în lanțuri, obligat să tacă,
Și numele-i, pe viață, de proscris.

Iubiți sunt cei proslăvesc prostia,
Cei ce nu știu nimic dar au păreri,
Și-s supărați pe toată România
Că n-au, așa cum își doresc, puteri.

Valorile sunt bune de reclamă
Altfel sunt vieții greu de suportat,
Trăiesc uitate, neluate-n seamă,
Fac parte din trecutul demodat.

Ideea nu e bună dacă-ncape
Pe mâna unor oameni hotărâți,
Sens își găsește doar putând să-ngroape
În ură pe bătrânii amărâți.

Ce se întâmplă, Doamne, ce se-ntâmplă?
De ce suntem, de peste tot loviți?
De ce, chiar oameni albi, de mult, pe tâmple
Intră în rolul marilor tâmpiți?

Liberalul imoralism

Se scriu, din nou, scenarii duplicat,
Justificând o cinică-mplinire
A celor ce, dogmatici, au trădat
Dorința și ideea de unire.

Eu nu mă mir și nu mă contrazic
Cu cei ce spun povești din auzite,
Că argumentul lor e un nimic
Fezabil pentru minți prea odihnite.

Istoria e-n buclă, nu e greu
De-a observa fără priviri spre stele,
Că au ajuns arhivele muzeu
Despre atâția stâlpi de cafenele.

Și cei ce liberi sunt de orice crez,
Ca și-n trecut, ei fac ce știu, trădează,
Vorbind de-a nucii coajă ca de miez,
Ori de beția lor ce ne veghează.

Mereu impun, mereu privesc de sus,
Nici nu le pasă că, la socoteală,
Dând peste cap chiar ceea ce-au impus,
Soluția e-aceeași, imorală.

Ei, liberalii... Ei, ca buni români,
Ne-au dus sub o străină stăpânire
Ca-n fapt să fie tocmai ei stăpâni
Mânați de visul lor de parvenire.

Și au găsit momentul oportun
Lecții să dea de cum se guvernează
Fiind țăranii carne pentru tun
Sau alții puși, în închisori, sub pază.

Iar haosul ajuns-a maniac,
Se fac tocmeli, de obicei, frivole,
Înspre direcții ce o clipă plac,
Pierdute apoi din gânduri și busole.

Totu-i la fel, nimic nu este nou,
Se scriu povești ca drept de moștenire,
Istorii ce se vor, mereu, ecou
Ideilor ce vin din nesimțire.

Fundament de gară

Trenurile vieții pleacă rând pe rând,
Pleacă-n miezul zilei ori în miez de noapte,
Pe peronul gării stau cu teamă-n gând,
Așteptând sorocul altor, multe, fapte.

Galbenă-i lumina, ochii mei sunt triști,
Greu văd ce-i aproape, greu și ce-i departe,
Însă văd, ca umbre, bieți ratați artiști
Ce-și vor nemurirea alergând spre moarte.

Unde îmi pun pasul liber și corect,
Unii vin să-mi pună gheață sub picioare,
Pus sunt la-ndoială și numit suspect
Acuzat că mintea îmi e visătoare.

Mă somează gara că ocup un loc
Ce îl vor și alții care tot așteaptă,
Să mă vadă totuși dacă ard în foc
Când o judecată o găsesc nedreaptă.

Încordarea lumii a crescut cumplit,
Mari, mai mari orgolii par să se trezească,
Infinitul pare că-i deja finit,
Definit ca formă absolut lumească.

Nu mai sunt patetic, nici sentimental,
Dacă e nevoie bat cu pumnu-n masă,
Dar acum iau seama cum, prin trai banal,
Mulți nu merg niciunde, dar puțin le pasă.

Într-o lume-n care totul e cum nu-i,
Că un tren se-ntoarce nu mai e eroare,
Fiecare-și face azi o lege-a lui,
Și chiar că e strâmbă, o ține-n picioare.

Stau și-aștept în gară trenul cu-n vagon
Ce, eu știu, veni-va, fără să dea veste,
Și va fi-mbulzeală mare pe peron,
Zvon de mare viscol și, prin gări, proteste.

Învăța-voi iarăși drumurile mari,
Și speranța clipei îmi va da binețe,
Umbre voi mai vede peste ochelari
Cu altfel de forme, ca și-n tinerețe.

Va veni o vreme când, deloc tăcând,
Se vor face toate ca-n idei în fapte,
Gări, fără de număr, adunând în gând,
Scurtele-mi escale chiar în miez de noapte.

Dimineți grăbite înspre miez de zi,
Vor avea esența marilor speranțe,
Integralitatea mă va înzidi
Într-o nemurire fără de restanțe.

Trenurile vieții pleacă și tot vin,
Gările-s făcute mersul lor să-ndrepte,
Nimeni ia seama că au rost divin,
Trenuri să gonească, trenuri să aștepte.

Stau pe-aici, prin gară, nici nu știu de când,
Ca să număr anii ce se trec în pripă,
Prevestind schimbarea care, așteptând,
Pune-n evdentă o banală clipă.

Urmare de cuțit

Te-arătai a cuțit,
Mă simțeai ca o rană,
Eram pururi în goană,
Și mereu obosit.

Mă vedeai odihnit,
Și spuneai că nu-mi pasă,
Că vin noaptea pe-acasă
Oarecum rătăcit.

Te găseam cercetând,
O idee-nțeleasă
Ca și vis ce îndeasă
Miezul nopții în gând.

Tot mereu alergând
Prin nămeții de ceață,
Pe sub munții de gheață
Stăteam morții la rând.

Prea puțin înțeles
Îmi aveam despre viață,
De schimbarea la față
Ce-ți era drum ales.

Părea totul exces,
O eternă urcare,
Ca o simplă-ntâmplare
Condamnând la succes.

Între plus infinit,
Și fireasca urmare,
Ai ales, la plecare,
Să fii vârf de cuțit.

Țăranii în discuții

Multe discuții... în prim plan țăranii,
Între idei de nu-și mai au opriri,
Ca rod al marilor strădanii
De a găsi o țintă spre loviri.

Întreaga lume pare tulburată
Că fac ce fac dar nicidecum pe plac
Celor ce spun cu vorba apăsată
Despre puterea lor de a fi leac.

Pe ei îi văd în lipsă de cultură
Dogmaticii absurdului frivol
Ce-ndeamnă spre furie și spre ură
Și coborârea minții în subsol.

Probleme sunt, ca peste tot în lume,
Au fost dintotdeauna, și vot fi,
Dar astăzi au ajuns să le dea nume
Cei ce, mințind, vor numele-a-și cinsti.

Și tocmai ei, ce nu mai vând la piață,
Goniți în zorii zilei de samsari,
Ajung blamați prin spate și prin față,
De-ai neputinței tainici emisari.

În mintea celor ce se cred cu școală,
Ei sunt fără rușine și inculți,
Și n-au, în tot ce fac, o socoteală,
De-aceea umblă, prin pământ, desculți.

Când umblă zvonul că în lume-i bine,
Sunt anonimi, în satul lor uitați,
De-ajung muri cu bucurii puține
Cu dor de cei de lângă ei plecați.

Emoție la Kladovo

La Kladovo vorbirea românească
Sună cumva, nici nu știu cum, altfel,
De parcă e lăsată s-o rostească
Oameni ce-și au credința ca model.

Și se aude-n plâns șoptit, de doină,
Venind dintr-un trecut trăit pe-ascuns,
Cu împrumut luând a iernii moină
Simțind înghețul că-i era de-ajuns.

Știe să râdă fără să îi pese
De-acuzatorii ce îi ies în drum,
Ce prin slujirea multor interese
Ajunși la gârbovire sunt acum.

Mă simt surprins de propria tăcere,
Cuvinte n-am, orice aș vrea să spun
Văd tot români, dar alte caractere,
Ce n-au remorca poftei bun comun.

Trezirea-n glas vrea ea să întârzie,
Să pot cuprinde tot ce-i de cuprins,
Găsind, pe rând motiv de bucurie
Că spiritul uman nu e învins.

Altfel vorbește limba românească
La Kladovo, pe un pământ străin,
Rămasă din străbuni să dovedească
Ce rădăcini, în lume, ne susțin.