Privire de iubire

Ca să-ți vorbesc nu folosesc cuvinte,
Ochii-mi privind atât de multe-ți spun,
De multe ori nu mai luăm aminte,
Ideile din minte ne supun.

Sânii-ți privesc și știi ce gând mă duce
Spre ce a fost și înspre ce va fi,
Că-mi ești așa reper, când în răscruce
Nu știu să spun ce zori mă vor trezi.

Și ochii-mi cad pe pântec, totdeauna,
Fiindu-mi greu de-acolo să-i ridic,
Tăcând ca nu cumva s-auzi minciuna
Prin care-ncerc altceva să-ți explic.

În vorbe-aș spune multe argumente
Ca să obțin ce cred, convins că vreau,
Punând în joc realități frecvente
Uitând să dau, voindu-mi doar să iau.

De-aș vorbi un fel de eschivare
M-ar trăda că nu vreau să spun tot,
Și ascund, sub semne de-ntrebare,
Că devin și eu, vorbind, robot.

Tăcând mai mult accentele prind viață
Și-n gândul tău mereu se-nsuflețesc,
Iar fapta-mi pune adevăru-n față,
Fiindu-mi clar că, totuși, te iubesc.

În ritm hai-hui

Deja-i de mult... Trecutul miez de noapte
Ce se părea, în timp, a fi pierdut,
De fapt ne pregătise pentru fapte
Spre a-ți uita întregul tău trecut.

Eram străini, în vorbe... În privire,
Cum nu știai, citeam ceea ce-a fost,
Și-n orice pas găseam doar amăgire
Și aventuri în căutări de rost.

Chiar te simțeam ciocan și nicovală,
Bătând monezi din trupu-ți renegat,
Căzut, de-atâtea ori, la învoială
Cu cei plecați, hoțește, la vânat.

Nu prea știai ce cale este dreaptă,
Mă așteptai dar nu vroiai să-mi spui,
Simțeai în pântec dorul ce așteaptă
Zvâcnetul clipei și un ritm hai-hui.

În încercarea ta de-ntârziere,
Mâinii-mi, pe coapse, îi făceai un drum
Ca deschizând o poartă, în tăcere,
Să nu mai lase loc de alt acum.

Până în zori, voind măsura-ntreagă,
Timpul l-ai pus a face mărturii,
De cum grăbit a fost, să se retragă,
Grăbindu-te să fugi de bucurii.

Ți-ai vrut acum să-ți ai, în tot, urmarea
Înveșmântării-n haină de concret,
Lăsând în voia sorții întâmplarea
Pe drumul ei, cu pasul ei încet.

Ani au trecut și multe sunt schimbate,
Purtându-mă ca vis zămislitor,
Când pântecul, primindu-mă, se zbate
Voind a fi,-n concretu-i, roditor.

Denominare prin simțire

De-atâtea ori mi-ai fost, în miez de noapte
Însemn de treceri peste calendar,
Voind să știi al nemuririi dar
Că tu-mi vei fi, precum spuneai în șoapte.

Spre zorii zilei te-am crezut grăbită
Când gestului nu îi dădeai valori,
Să nu ajungem timpului datori
Cu noaptea mai tot timpul nedormită.

Mi-a fost să văd că aparența-nșeală
Când doar privirea mai stătea-ntre noi,
Simțindu-ne arzând, cu totul goi
Și doritori cu mare îndrăzneală.

Grabă aveai, dar și avei motive
De care nu eram nici eu străin
Știindu-te fiind un dar divin
Ce nu-și voia trăirile fictive.

Timpul avea, în trecere, măsură,
Dar noi uitam s-avem măsura lui,
Când alerga, umbrindu-se, hai-hui,
Mizând pe omeneasca-i anvergură.

În tine mă-ncrustam în nemurire
Uitând de tot trecutu-mi ce mi-a fost
Drum printre lumi ce-mi defineau un rost,
Denomitat de clara ta simțire.

Și-n tine rămânând, treceam hotare
Redobândind pierdute amintiri
Ca să-nțeleg că marile iubiri
Se definesc prin clipe de-așteptare.

M-ai renăscut de după miez de noapte,
Dându-mi puterea miezului de zi,
Ca să accept că pot redeveni
Cel de-nceput, cel pus mereu pe fapte.

Antidot la regret

Ți-am spus să vii, nicicând nu e târziu
Cum niciodată nu e prea devreme,
În viața mea ce reazemă extreme,
Aș vrea, măcar venirea-ți, să n-o știu.

Nu-i important de-i noapte sau e zi,
Îndeamnă-ți gândul a avea grăbire,
Iar pașii lasă-i duși de-a ta simțire
Nu-ți mai găsi motiv de a-i opri.

Eu tot am zis, nu am ținut ascuns,
Vorbind de-atât de multa-mi așteptare,
O spun și-acum, din nou, în gura mare
Că niciodată nu mi-ești de ajuns.

Venirea ta-i un gest neapărat,
Nici ziua și nici noaptea nu-mi ajunge,
Singurătatea vieții să-mi alunge
Să fiu măcar cu viața împăcat.

Ziua își are timpul ei grăbit,
În umbră după soare se așează,
Iar seara totdeauna-ți reproșează
Că pe la ușa ei n-ai zăbovit.

Noaptea e mică e și nu-i am reper,
În nici un fel nu-l pot lua în stele,
Te-aș confunda, provindu-te, cu ele,
Când ochii mi-i privești privind spre cer.

Vino oricând, cu gând definitiv
Nu-ți ai alt rost în altă hotărâre,
Urcă uitând de orice coborâre,
Uită de gândul rolului pasiv.

Ți-am spus să vii, și, vino, îți repet,
Ce rost își are-atâta-ntârziere,
Și-acestă, prelungită, grea, tăcere,
Ce va ajunge, cândva, greu regret?

Refuz de podium

Puține-am spus, mai multe am de spus
Când vremea se va fi să se-nțeleagă
De ce absurdul de prea mulți se leagă,
De ce privesc mai toți în jos și nu în sus.

Când văd ce-a fost, fără rețineri, tac,
Prezentul, prin urmări, e-o vindecare,
Ce poate, acceptând, prin întâmplare,
Să își găsească, dintr-odată, leac.

Ce este clar, de văd a nu fi clar,
Îi pun un semn prin minime cuvinte
Și merg pe calea-i strâmbă înainte,
Lăsându-l să se zbată în zadar.

Peste atât nu vreau să mă complic,
În joc aduc idei preconcepute,
Sau despre drumuri încă nebătute
Ca să-mi permit să nu mai zic nimic.

Mereu mă iau de clipa de-nceput
Când viitoru-l văd în suferință,
Punând în frâu fireasca mea dorință
De-a defini prezentul prin trecut.

Nu vindec oameni ci, concret, idei
Ce-n mod absurd par singurele bune,
Voind mereu, mereu a se impune
Chiar dacă n-au nici logici nici temei.

Ar fi ușor să spun, să-mi fac alai
Din vorbe ce mi-ar fi lăudătoare,
Plusând prin argumete sfidătoare
Ca să arăt că-i duc pe toți în Rai.

Prefer tăcerea, spun cât e de spus,
De podium n-am în nici un fel nevoie,
Destul îmi este gândul ce, în voie,
Poate privi, oricând, oricât, de sus...