Concret, noi

Între noi e-atâta sete,
Oameni răi și oameni buni
Și dorințele concrete
Ale marii pasiuni.

Între noi e și mirare,
Fulgere, pârjol și foc,
Și un semn de întrebare
Al concretului noroc.

Totul pare ca o taină,
Totul pare absolut,
Îmbrăcând aceeași haină
Ce-o numim, succint, trecut.

Între noi e-atâta foame,
Oameni buni și oameni răi,
Note, armonii și game
În lumini din ochii tăi.

Între noi e și-ntâmplare
Gând, și simț, și dor, și joc,
Și un semn de întrebare
Pus pe tot ce-i echivoc.

Totul e o mare taină,
Totul este obsolut,
Îmbrăcând aceeași haină
Dintr-un alt, uitat, trecut.

Rătăcire cu afront

Eu știu că te-ai pierdut pe undeva,
Trecând hotarul dintre da și nu,
Necontenind idei a căuta
Spre a convinge că așa ești tu.

Te-ai rătăcit voind a arăta
Că timpul vieții-i altfel măsurat
Și doar prin ceea ce-i voința ta
Un adevăr se face-adevărat.

Cum nu ai vrut prea multe a schimba,
Oricât prin față stele ți-au trecut,
N-ai înțeles că nu ai cum urca
Când faptele arată c-ai căzut.

Cuvântul spus are o urmă-a sa
Și se aude chiar dacă-i șoptit,
Că de-nțelesuri nu se vrea lăsa
Oricât l-ai vrut, în povestiri dosit.

Acum, prea înapoi nu mai poți da,
Mai poți, recunoscând, a mă iubi,
Ca-n miez de noapte să îmi poți reda
Motive de-a-mi dori o nouă zi.

Și-așa se poate, iarăși, întâmpla
Să ne avem același orizont,
Să înțelegi, din nou, că-n urma mea
Stau urmele învinsului afront.

Adevăr în sine

În viață mi-a fost bine... mi-a fost greu...
O știu ca dulce, uneori amară,
Doar că prin vers, vorbindu-mi Dumnezeu,
M-am regăsit oricât voiam să piară.

Mi s-a tot spus, de cei ce și-au dorit,
Că mintea-mi versuri fade născocește,
Sau caut modul cel mai potrivit
De-a spune, ce mă doare, pe muțește.

Alții chiar cred că lor prin vers le spun,
Ce trebuie să facă, să nu facă,
Și astfel vrerii mele să-i supun
Iar ei în ce-i mai rău să se complacă.

Puțini sunt cei ce înspre ei privesc
Și sus, spre Ceruri, nu doar fix, în grindă,
Văzând de nu cumva păcătuiesc,
Voind să fie altora oglindă.

Sunt și hulit, ori pus, pe-ascuns, la zid
De-nchipuiții ce se cred că-s muză
Sau chiar idee-n versul prea rigid,
Ce laudă, acceptă sau acuză.

Am scris cândva un vers de testament,
L-am repetat punându-l la vedere,
Că sunt doar scriitor obedient,
Și n-am, scriind, nici merit nici putere.

Am învățat că multe nu prea știu,
Și recunosc un adevăr în sine:
Cu tine, Doamne, eu vorbesc și scriu,
Cuvântul e al tău, nu-mi aparține.

Schimbarea ca încercare

Într-o viață-n care
Adevărul doare,
Îndrăznesc alături să te chem,
Poate, chiar mai mult,
Într-un sens ocult,
Să fugim de-al neamului blestem.

Apei din izvoare,
Razelor de soare,
Prin cuvinte simple te tot cer,
Să te pot iubi
Fără a greși,
Și-a găsi minciuna drept mister.

Clipa-ntâmplătoare,
Fiindu-mi încercare,
Mi te-a arătat ca univers,
Recunosc, mi-ești vis,
Dar mi-e greu, în scris
Să te pot cuprinde într-un vers.

Poți fi-nvingătoare
Și izbăvitoare
Cu motiv sau chiar fără motiv,
Totul e real,
Absolut normal,
În avântul tău imperativ,

Lumea-n separare
Uită de iertare...
Tu, iertând, mă faci mai iertător...
Multe-mi par altfel,
Uit să fiu rebel,
Uit de aventuri să-mi fie dor.

Fără de tipare,
Toate-s în schimbare,
Și, schimbării, marcă îi ești tu,
Dar dac-ai să pleci,
Eu, cu buze reci,
Am să iau tăcerea ca atu.

Esența ca poveste

Privește, bradul crește,

cu vârful spre-nălțimi,

Și urcă, urcă-ntr-una

să caute lumina,

Nu își găsește rostul

prin umbre-n adâncimi,

Să nu-și aplece vârful

luând asupră-i vina.

În fiecare vară

își ia un nou avânt,

Prin vârful ce se naște

din cel care coboară,

Ce mult îl ocrotește

în baterea de vânt

Și arderea din ceruri

ce altfel îl doboară.

De multă osteneală

la poale stă uscat

Lăsând mai mult să urce

ce-și are-n rădăcină

Și să nu șadă vârful

spre umbre aplecat,

Uitând să-și aibă rostul

când vremea o să-i vină.

Dar când, la poale, vâscul

e luat drept ajutor

Ori rădăcina-i umblă

spre ape necurate,

În vârf începe-nghețul,

iar ramurile-i mor,

Rupându-se în ploaie,

prea repede uscate.

Și vârful se usucă

nemaiavând puteri

Să treacă peste iarnă

și-alt vârf să ocrotească,

Încet, încet se frânge,

pierzându-se-n dureri,

Ca jos, la firul ierbii

încet să putrezească.

Privește cum e bradul..

Numit al vieții pom...

În el este povestea

prin care se-nțelege

Că, tot la fel, ca formă,

e viața unui om,

Și-așa arată neamul

într-o lumească lege.

Tăcerea din crisalidă

E ziua ta... Și crezi că am uitat
Prins într-a vieții trecere concretă,
Sau că deja cu totul am plecat
Într-un alt gând cu forma-i prea secretă.

Tăcerea-mi e o sabie ce-mi taie
Gândul de dor ce mi-aș dori să-l știi,
Când pașii-mi merg, cu greu, peste noroaie
Și-mi fac, din amintire, bucurii.

Uitat mă simt, mă simt îndepărtat
De cel ce sunt, de visul ce mă-ndeamnă
Să fiu cu așteptarea cumpătat,
Oricât nehotărârea mi-o condamnă.

Ușor mi-ar fi să-ți spun, din nou, cuvinte,
Să-ți spun câte ceva ce-mi port în gând,
Dar tot tăcerea-mi iese înainte,
Trezindu-mă, de-atâta dor, tăcând.

E ziua ta... Eu știu, nu am uitat,
Dar, din durerea ce o simt în rană,
Ajung să cred că nu m-am împăcat
Cu toată-a mea condiție umană.

Uitarea n-are nici un fel de vină,
În cale niciodată nu o am,
Dar simt o mare lipsă de lumină
Privind spre cel ce cândva, știi, eram...

Aș vrea acum să știu ceea ce sunt,
Comparativ cu simpla crisalidă
Ce-și are clipa timp de vis mărunt,
Timp al uitării că a fost omidă.

În gând am multe, clipe și-amănunte,
Fapte ce-au fost, având un timp al lor,
Ce prin urmări tot vor să mă confrunte
Cu visul ce-mi devine, faptic, dor.

Împăcat

Nu mi-e greu să dau răspusuri

celor ce răspunsuri vor

Despre cum îmi este viața,

și-mi e timpul trecător,

Îmi asum vinovăția

de-a mă crede, totuși, om

Într-o lume ce se teme

nu de Cer, ci de atom.

Până dincolo de stele

gândul îmi permit să-l duc,

Când presimt că uit de mine

și la umbră mă reduc,

Ori prefer să uit de toate,

ca să nu mă tot dezic,

De-ale lumii vagi principii

ce, căzând, se contrazic.

Înspre lume stau de pază,

fără să mă las știut,

Chiar dacă mă mai tentează

să-i fac răul cunoscut,

Dar mereu mi-aduc aminte

că există doar un drum

Ce-i văzut de unii-n ceață

iar de alții plin de fum.

Eu mă-mpac cu adevărul

de a fi cel ce mă știu,

De-a trăi fără rezerve

timpul visului pustiu,

Sunt eu clar, și sunt ca mine,

fac ceea ce stiu să fac

Iar de nu învăț din toate,

și ajung tot să mă-mpac...